3 luni de nebunie frumoasă

1
114

Dacă scriam postul ăsta vineri, ar fi început cam așa: 

“Azi am clacat. După 3 zile în care copilul a țipat mai de fiecare dată a fost treaz (din fericire nu și noaptea) și o zi jumătate de certuri fără motiv cu bărbată-miu, m-am închis în baie și am plâns o jumătate de oră (ceea ce la mine e fooooarte mult).”

Însă, după ce am ieșit din baie, buimăcită si frustrată că toți oamenii ăia care mi-au spus că e greu cu copilul aveau dreptate, m-am dus cu bărbată-miu la casa noastră, încă un șantier dar unul aproape finalizat.

Și, în timp ce priveam cum s-a ridicat căsuța noastră la atenta supervizare a lui Andrei (așa îl cheamă pe soțul meu), ținând copilul în brațe, deodată m-a lovit un gând: Da’ tu ce motive ai să fii tristă? 

Ai un soț care te iubește, te sprijină în tot ce faci, stă cu copilul când tu ai treabă, ai ajutor în casă și la creșterea copilului, ai un ONG pe care îl adori și o echipă care ți-e mai ca o familie, sunteți cu toții sănătoși și, colac peste pupăză, pruncul tău doarme 10 ore pe noapte (minim 8) ceea ce muuuulți părinți și-ar dori din tot sufletul.

Deci, vă spun drept și vă spun repede că acuș vrea copilul să îl alăptez: să ai un bebe de 1- 3 luni nu e deloc lucru ușor. Nu prea te recunoaște, nici nu prea te vede. Când ceva îi place, tace iar când nu îi place țipă cum n-ați mai auzit. Trebuie să îi ții capul, să îl schimbi, să îl speli și nu poate fi lăsat singur nici 15 minute. Devii, peste noapte părinte non stop. Iar ca mamă nu te poți desprinde de el și pace. Îl pupi cu drag și el plânge că de ce ai făcut asta. Te simți respins de o mie de ori și de o mie una ori te întorci.

E greu, ca un val mare și rece care te lovește deodată. N-ai timp să respiri uneori și ești amețit mai tot timpul.

Pe deasupra de toate ăstea, când simți că nu mai poți, ești supărat sau vrei o pauză, fix atunci are și copilul nevoie de tine. Am citit că ți-ar simți starea emoțională pe care o preia și el.

Și când mai ești și ca mine, cu pretenții de muncă în antreprenoriat cu un copil de 2 luni, vaiiii, uneori trebuie să alegi între a mânca și a scrie articolul ăsta, de exemplu.

Doar că e ceva aici, ceva ce nu mi s-a spus. Și am aflat pe pielea mea. Vedeți voi, “greu-ul” ăsta de care eu tot m-am ferit este un alt tip de greu decât ce am trăit până acum. 

Pentru că atunci când copilul tău te privește și, într-un final, îți zâmbește, te pierzi în ochii lui mici și rotunji. Și când îți zambește zici că s-a deschis cerul și-ai văzut Raiul. Iar când oftează în brațele tale în timp ce doarme, ți-ai dori să ai vreo 10 perechi de brațe ca să îl cuprinzi. Și da, ți se pare că e cel mai frumos deși îi curge saliva pe costumaș. Că lumea e început cu el și că fără el parcă nimic nu mai are sens. Și îl privești noaptea minunându-te că a crescut din tine, celulă cu celulă, ca un miracol.

Și mă întreb uneori, cum am putut trăi fără el până acum? Eram mai săracă și nici nu știam. Deci, e greu, doar ca greul e doar o perspectivă a vieții mele de acum. Realitatea este mult mai frumoasă și mult mai bogată. 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ