Ajutor!

2
175

Nu rare şi puţine au fost momentele în care am ieşit să mă plimb pe străzile Bucureştiului (şi nu numai) cu teamă. Cu teama de a nu fi agresată verbal, fizic, cu teama de a nu rămâne fără geantă, telefon, portofel, cu teama de a nu ajunge „întreagă” la destinaţie. Şi nu sunt absurdă, nu dau vina pe România, pe sistem, pe oameni, pe orice… lucrurile astea se întâmplă oriunde în lume, la orice oră, în orice zonă. Gândul meu şi marele meu semn de întrebare a fost mereu acesta: „Dacă păţesc ceva în plină stradă, sub ochii lumii… oare intervine cineva? Oare îi pasă cuiva? Oare mai există altruism, simţ civic, ceva… orice?”

Ştiu că mulţi veţi spune că aţi fost martori la diferite evenimente şi că nu aţi intervenit de teamă. Dar măcar aţi pus mâna pe telefon să sunaţi la poliţie? Sau aţi preferat să vă uitaţi în altă parte şi să treceţi pasivi, indiferenţi, pe lângă omul care în clipele alea chiar suferea?

Îmi amintesc un moment care poate mi-a deschis ochii de mică vis-a-vis de lucrurile de genul acesta. Aveam maxim 13 ani şi eram afară, în faţa scării, într-o zi de duminică, ora 14-15, cu o vecină de aceeaşi vârstă cu mine şi stăteam de vorbă. După ceva timp, a trecut pe lângă noi un grup de oameni cu vârste cuprinse între 10-40 de ani. 2-3 puşti din grup rămăseseră mai în spate, au aşteptat ca grupul să se îndepărteze de noi, după care au fugit repede prin noi, mă repet, nu pe lângă noi ci PRIN noi, moment în care au dărâmat-o pe prietena mea, iar unul a călcat-o în picioare. Eu, sportivă fiind şi acţionând sub impuls, am zbughit-o la fugă după ei, l-am prins pe cel care a călcat-o şi am început să-l cert. Bineînţeles că băiatului nu îi ardea de lecţii de viaţă, de cerut scuze, de nimic şi dintr-o dată m-am trezit cu o îmbrânceală şi o palmă. Am reacţionat instant, am ripostat cu un capac sau o palmă după care a fugit. M-am întors la prietena mea, care plângea toată, dar a reuşit să suspine un „Mulţumesc”.

Ei bine, poate că nu am reacţionat exact cum ar fi trebuit, aveam doar 13 ani. Dar nu am putut să rămân pasivă şi să-mi văd prietena pe jos. Au mai fost situaţii în care un individ a încercat să îmi fure portofelul din ghiozdan, în plină zi, în staţia RATB, cu zeci de oameni de faţă. NIMENI, dar nimeni nu mi-a spus nimic, deşi minim 10 oameni vedeau când respectivul era cu mâna până la cot în ghiozdanul meu. După ce am lămurit problema cu el, mi-am recuperat portofelul iar el a plecat, i-am întrebat: „De ce nu mi-aţi spus? De ce v-aţi uitat la el şi nu scoteaţi niciun cuvânt?” La care un domn, pe la 35-40 de ani, îmi spune: „Păi dacă se lua de noi?” Ăla era unu, ei erau minim 30… Am fost foarte supărată atunci pe oamenii din jur.

Iar exemplele cred că pot continua la nesfârşit. Însă de curând am văzut un filmuleţ care m-a făcut să zâmesc şi să îmi spun că DA, SE POATE! Mai sunt oameni care îţi sar în ajutor imediat, pentru că la 1 secundă după s-ar putea să fie prea târziu, mai sunt oameni cărora le pasă şi de cei din jur, mai sunt oameni care sunt oameni!

Iată filmuleţul, uită-te la el, arată-l prietenilor!

Acum spune-mi: ai fost martorul unor situaţii critice? Ai luat atitudine? Sau ţi s-au întâmplat lucruri urâte în plină stradă…a intervenit cineva?

Poate uşor uşor schimbăm ceva…

2 COMENTARII

  1. Draga Bianca, Interesant articolul tau. Din pacate, intr-adevar, asta e lumea in care traim si foarte putini oameni , in tavalugul existential care ne-a cuprins, au curaj sa ia atitudine. Sau inconstienta, dupa parerea majoritatii. Si asta se intampla din varii motive. Pentru ca doresti sa iti impartasim situatii similare, ei bine, pot sa-ti spun ca m-am aflat, in decursul vietii mele, in ipostaze diferite: in cea de persoana care tace malc si nu zice nimic (scuza mea, in spatele careia m-am ascuns la momentul respectiv , a fost aceea ca tipa careia i se sustragea portofelul din geanta tinuta la spate si nesupravegheata ar fi trebuit sa si-o protejeze fiind in autobuz, si fie sa si-o tina la piept, fie intr-o pozitie de unde ar fi putut fi atenta la ea, iar in ce ma privea, nu a ajutat nicicum faptul ca i-am urmarit cu privirea pe hoti – erau vreo 4 – , dintre care 2 m-au si flancat imediat – si din cauza ca eu aveam asupra mea o suma mare de bani care nu imi apartinea si cu care trebuia sa ajung in siguranta la destinatie, am luat decizia sa tac); am fost apoi si in rol de victima, si nimeni nu a oprit pentru a iesi din confortul propriului automobil si a-l opri pe nebunul care ma strangea de gat, pe Kiselleff, ziua in amiaza mare… Am fost insa , ani multi mai tarziu, si in situatia in care mi-am petrecut noaptea la spitalul de urgenta, unde fiica mea era supusa unei serii intregi de investigatii medicale, pentru ca o incasase rau de tot in urma luarii de atitudine vis-a-vis de agresiunea unor rromi catre o colega de clasa.. Ce vreau sa spun este ca nu poti sti niciodata de ce, din ce motive, cineva actioneaza, reactioneaza sau nu reactioneaza intr-o situatie data. Suntem oameni, supusi emotiilor si erorilor. Nu poti judeca pe nimeni, nefiind in pantofii lui. Dar poti in mod cert sa faci asa cum te indeamna pe tine constiinta. Si tu ai dreptate, in articolul tau, Daca tot mai multi am tine cont de aceasta, si am actiona/ reactiona mai des, poate ca la un moment dat, s-ar diminua situatiile in care ar trebui procedat astfel. Insa personal sunt de parere ca din astfel de experiente, chiar si negative, ar trebui sa invatam: sa fim mai atenti, mai buni, mai saritori, mai fermi, mai solidari , mai curajosi etc.

LĂSAȚI UN MESAJ