Arta de a lua propriile decizii

2
174

Ştiţi momentul acela când închizi ochii şi încerci din răsputeri să dormi, dar gândul îţi zboară aiurea şi încep să apară tot felul de întrebări existenţiale? Aseară, după foarte mult timp, am trecut şi eu prin asta…

Zilele trecute, eram la o terasă bucurându-mă de ultimele raze ale soarelui, savurând cea mai bună ceaşcă de cafea şi cartea pe care mi-am propus de mult să o recitesc.

Atenţia mi-a fost distrasă, însă, de un grup gălăgios de fete care s-au aşezat lângă masa mea. Fetele erau în ultimul an de liceu şi purtau o discuţie despre ceea ce urmează în viitorul apropiat: examenul de bacalaureat, alegerea facultăţii etc. Am zâmbit uşor şi m-am întors la cartea mea.

“Prietenul meu o să mergă la Universitatea X, din oraşul Y şi mi se pare normal să merg şi eu unde merge el, nu vreau să-l pierd” sau “prietena mea cea mai bună şi-a ales această specializare, o sa merg cu ea, deşi nu e chiar ce-mi doream, dar suntem prietene de mult timp şi o să mergem în acelaşi loc” şi cel mai rău „Părinţii mei au decis să urmez Facultatea Z şi ei ştiu ce e mai bine pentru mine..” au fost frazele care m-au trezit din lectura mea.

Ceva în interiorul meu s-a revoltat puternic. Ştiam exact şi care era motivul.

Mă regăseam…

Am şi eu la activ câteva momente în care am făcut exact ce aşteptau alţii de la mine, am luat unele decizii fără să mă gândesc, în primul rând, la mine. M-am lăsat atrasă de cuvintele „aşa e cel mai bine pentru tine”, m-am autoconvins că, de fapt, asta este ceea ce îmi doresc cu adevărat.

Deci, la capitolul decizii, probabil, aş pica cu brio. Am renunţat să fac ceea ce îmi plăcea pentru că „draga mea, nu ai  nici un viitor cu mâzgălelile (eseuri, notiţe, poezii etc.) astea, trebuie să te axezi pe ceva mai realist ”…am renunţat şi am pierdut prieteni dragi, pe care i-am recuperat cu greu, după prea mult timp. Am renunţat la multe şanse care ţi se acordă o dată în viaţă, am renunţat să mai fiu eu şi am permis altora să-mi conducă viaţa.

Trezirea la realitate a fost o lovitură puternică pentru orgolilul şi demnitatea mea ca şi om. Mi-am dat seama că tot ce am făcut până în acel moment a fost să trăiesc pentru alţii, să încerc să fiu pe placul lor, să mulţumesc pe toată lumea, exceptându-mă pe mine. M-am simţit, dintr-o dată, atât de goală pe dinăuntru, lipsită de personalitate, total o necunoscută.

Ideea e că avem nevoia absurdă să întrebăm, în permanenţă, persoana de langă noi, chiar dacă e vorba să ne hotărâm asupra unui lucru minor.

Trăim într-o societate în care suntem aspru judecaţi pentru fiecare pas pe care îl facem. Uităm că noi suntem cei care vom trăi, în urma alegeriilor noastre.

E adevărat că sunt momente când o anumită situaţie necesită şi o altă părere, când căutam poate aprobarea în ochii celor apropiaţi, a familiei, a iubitului, dar cei care iau decizia finală trebuie să fim noi. Indiferent că e bună sau mai puţin bună …

Nu am putut să nu mă întreb seara, târziu, cu ochii închişi, cum de am ajuns să fim atât de uşor influenţaţi de cei din jurul nostru!? Oare chiar atat de mult contează părerea altora, încât să luăm decizii importante pe baza a ceea ce gândesc sau cum acţionează ei?

Sau ne-am obişnuit să alegem calea uşoară?

Luarea deciziilor a atins rangul de artă, o artă pe care reuşim cu greu să o stăpânim şi pentru a ajunge să o stăpânim trebuie să ne cunoaştem foarte bine, dar mai ales să fim pregatiţi să înfruntăm şi posibilele eşecuri.

Poate e momentul să începem să învăţăm din … propriile decizii!

Voi cu ce vă „lăudaţi” la capitolul decizii?

Acest articol a fost scris de Alexandra Blaga.

2 COMENTARII

  1. e foarte usor sa luam decizii “de dragul lumii” de cele mai multe ori atunci cand suntem prea tineri fara o personalitate bine definita, atunci cand nu stim exact cine suntem si ne e mai usor sa ne identificam mai mult cu cei din jur.odata ce am pasit pe propriile noastre picioare sa luam decizii “de dragul lumii” nu ne mai este in avantaj

LĂSAȚI UN MESAJ