Acum câţiva ani avea un vis: acela de a putea vorbi în public fără să fiu stresat. Şi atunci am luat hotărârea de a ţine un workshop pe tema optimismului, un subiect sensibil, aproape tabu, într-un mod destul de ciudat.

A fost un semi-eşec personal, desigur. Dar, repet, au trecut nişte ani. (uite aici cum a ieşit primul workshop. aici este acelaşi workshop, ţinut în Braşov… iar aici este workshopul tinut în decembrie 2011 – cel mai de succes.)

De-a lungul anilor am ţinut acelaşi workshop de mai multe ori, l-am îmbunătăţit constant şi cred că acum am cea mai completă variantă a sa.

Deci, iacătă, 27 mai, duminică, ora 12, voi ţine din nou acest workshop despre optimism, atitudine, conştient şi subconştient, fericire şi vise ce urmează să fie împlinit.

Nu-i vorba de un workshop în care eu vorbesc şi restul ascultă. E un workshop interactiv, bazat pe socializare, pe jocuri, pe poveşti… Este, sper eu, diferit de alte workshopuri.

Sunt un fiţos. Nu suport să fiu spontan, să fiu luat pe nepregătite, să fiu grăbit sau să dorm în cort. Sunt, pe deasupra, sclifosit. Mănânc doar anumite mâncăruri şi adesea, dacă plec într-o excursie, mi-e destul de greu să găsesc ceva comestibil (sau pe placul meu).

De aceea… nu sunt un om spontan. Nu suport să fiu spontan.

Şi totuşi, joi, acum câteva zile, am plecat 100% spontan într-o tabără de 4 zile în Braşov. Aveam la mine doar un fular, un hanorac, un lacăt de bicicletă şi bicicleta.

“Hai, Ariel, bagă bicicleta în autocar şi hai cu noi!” mi s-a zis.

Urmează 13 fotografii făcute de Cristian Şuţu în vara lui 2011, într-o dimineaţă, înainte de răsărit, în timp ce-şi bea cafeaua.

După ce a tras un cadru simplu (primul cadru din această serioe), a observat în fundal, atent fiind la detalii, o poveste…

Fără să vrea să facă pe paparazzi-ul, a continuat să tragă cadre până ce povestea s-a conturat.

Rezultatul e aici: (Şi da, răspunsul fetei a fost “DA”.)

… aceasta este povestea unui om care a văzut trei bărbaţi aşezând cărămidă peste cărămidă la fundaţia unei noi clădiri.

S-a apropiat de primul bărbat şi l-a întrebat: “Ce faci?”

Vizibil iritat de întrebare, bărbatul a răspuns: “Ce naiba crezi că fac? Aşez cărămidă peste cărămidă!”

Apoi omul s-a dus spre al doilea bărbat şi l-a întrebat acelaşi lucru.

Acesta a răspuns: “Îmi câştig existenţa…”

Apoi s-a dus spre al treilea bărbat şi i-a repetat întrebarea.

Şi a început provocarea!

Mulţumim pentru comentariile de după ziua 2. Toţi cei care s-au apucat de mişcare sunt de admirat!

Astăzi avem de alergat din nou 2 km de alergare uşoară. Tu alergi în parc sau la sală, pe bandă? Combini şi cu bicicleta?

Abdomenele şi flotările cum merg? S-a instalat febra musculară la cineva?

Nu uitaţi de pauze şi hidratare. Nu vă răniţi! Spor!

(În caz că nu ştii despre ce provocare este vorba… citeşte aici.)

Stând la o discuţie cu un amic (atenţie, nu-i la fel de optimist ca mine… încă!), îi povesteam despre câte idei geniale îmi vin în gând în fiecare dimineaţă când fac duş!

Ba mai mult, nu e vorba doar de ideile ce-mi vin, ci şi de motivaţia şi cheful de a mă apuca de o groază de chestii!

Când sunt în duş… aş putea fi cel mai productiv om de pe planetă! Aş încerca să scriu în duş! Aş scrie o carte într-o oră. Maxim! (Nu ştiu dacă fizic e posibil să scriu atâtea cuvinte atât de repede, dar asta simt!)

Şi e incredibil cum, deşi mereu îmi spun: “Da, o să ies din duş şi o să fac cutărică lucru“, imediat ce ies din duş fie nu mai am chef să fac nimic, fie am uitat ce voiam să fac.

Şi a început provocarea!

Ieri am avut de alergat uşor 2 km, dar azi avem de făcut 5 serii de abdomene şi 5 serii de flotări.

Cele 5 serii de abdomene ar putea fi împărţite astfel: 9, 9, 6, 6, 8+

Iar cele 5 serii de flotări ar putea fi împărţite astfel: 2, 3, 2, 2, 3+

Nu uitaţi de pauze şi hidratare. Nu vă răniţi! Spor!

Şiii dacă vreţi să ne povestiţi cum a fost alergarea de ieri sau unde şi cum faceţi abdomenele şi flotările de azi… vă ascultăm!

Am ajuns la adresă şi am claxonat o dată ca să-mi anunţ sosirea în faţa casei. După o aşteptare de câteva minute am claxonat din nou. Fiind ultima mea comandă din tură, voiam să ajung acasă. M-am gândit să plec de la comandă din moment ce nimeni nu mă ocupa. Dar fără un motiv anume, am parcat maşina şi am sunat la uşa casei. Dinăuntru s-a auzit o voce firavă: “Numai un minut.”

Era o persoană în vârstă ce trăgea ceva după ea.

După o aşteptare destul de lungă, uşa s-a deschis. Era o femeie mică de înăltime, probabil de vreo 90 de ani. Era îmbrăcată precum o doamnă din anii 1940.