Dilema “Să stau angajat sau să-mi monetizez pasiunea?” cred că a apărut cu ceva zeci de ani înainte de generaţia 1990, cu generaţia mea. Şi cred că această dilemă va deveni tot mai puternică şi “omniprezentă” în viaţa oamenilor din generaţiile ce urmează.

Dacă până acum zece ani oamenii căutau a se angaja în firme cât mai mari, pe perioade cât mai lungi pentru o anumită “siguranţă financiară”, acum lucrurile nu mai stau chiar aşa. Chiar azi mi-a spus o cunoştinţă: “Eu nu vreau să fiu angajată la 30 de ani. Sper ca atunci să pot să am afacerea mea!” Am întrebat-o ce afacere vrea să-şi facă. Nu ştia. Ştia doar că nu voia să fie angajată. Simţea, încă de acum, că a fi angajat nu este “de succes”.

Există lucruri în viaţa asta pe care le faci o singură dată… şi e de ajuns! Nu ai nevoie să repeţi asemenea experienţe unice.

Şi aşa m-am gândit că poate ar trebui să facem o listă cu astfel de experienţe revelatoare, inspiraţionale, motivatoare…

Eu nu am făcut tot ce-i în lista asta. Am făcut o parte. Dar îmi doresc să apuc în viaţa asta să “check”-uiesc toată lista.

Se dovedeşte constant că subconştientul nostru ne controlează cu adevărat…

Iar în subconştient ni se pompează constat, de la vârste fragede, informaţii despre cât vom trăi noi pe această lume. De mici-mici aflăm de existenţa bunicilor, acei oameni bătrâni ce urmează să moară… care au în jur de 80 de ani.

Suntem şocaţi (sau presa vrea să fim şocaţi?) când un om sare cu puţin de 100 de ani! De parcă ar fi ceva imposibil sau incredibil de rar.

Ni se spune constant că apar boli, că urmează cutremure şi sfârşituri de lumi, că nu există oameni ce nu mor…

Dar nu-i oare existenţa noastră o auto-limitare? Nu cumva trăim aproximativ 100 de ani pentru că asta ni se pompează în subconştient de când ne naştem? Nu cumva ne facem singurei nişte aşteptări de a muri în jurul vârstei de 100? Nu cumva atragem asupra noastră moartea?!

Cum ar fi ca încă de acum, din clipa asta, să începem să ne vedem trăind câteva sute de ani. Să ne dorim asta. Oare ar funcţiona? Mulţi spun că da. Încercarea moarte n-are.

Mereu am admirat oameni: fie că am admirat-o pe mama sau tata în copilărie, fie că am admirat un coleg din clasa întâi, fie că am admirat un profesor sau un şofer de basculantă, nu-mi amintesc moment în viaţă când să nu fi avut măcar 3 oameni pe care să-i admir la maxim!

Şi prin “admir la maxim” mă refer la faptul că erau idolii mei. Erau oamenii pe care îi copiam fără să vreau. Oamenii a căror atituine o “împrumutam” fără să vreau neapărat. Oameni de la care “furam” tot ce puteam – vorbe, stil de îmbrăcăminte, stil de mers, orice-mi plăcea.

Mereu am crezut că a admira este un lucru foarte sănătos. Când nu admiri pe cineva, atunci ceva probabil e în neregulă cu tine – sau pur şi simplu eşti perfect. Sau te consideri perfect. Şi asta poate nu-i întotdeauna ceva neapărat rău… Dar perfecţiunea nu există.

De mici ni se implementează în cap conceptul de “noroc”, despre care ştim foarte clar câteva lucruri:

1. Norocul apare doar când vrea el, nu-l putem “face” sau “aduce” în viaţa noastră.

2. Norocul mereu aduce lucruri bune.

3. Dacă cineva are mai mult noroc ca altcineva, cel norocos e mai bun.

4. Când se întâmplă ceva rău, atunci “n-ai avut noroc”.

Dar oare e chiar aşa? Se pare că nu…

Te-ai întrebat vreodată chestia asta?

De ce uneori ne dorim foarte tare ca partenerul nostru să aibă orgasm?

Nu vreau să vorbim despre ejaculare precoce şi femei nesatisfăcute. Ci pur şi simplu despre acel sentiment de împlinire pe care-l ai când partenerul tău are organsm…

Totul începe cu piramida lui Maslow.

Un puşti de 12 ani avea un vis simplu. Acela de a se învârti de trei ori în aer având la picioare un skateboard.

Problema? Nimeni nu a mai reuşit să facă aceste trei învârteli cu aterizare. NIMENI!

Cel mai tare truc era “900″ – adică două învârteli şi jumătate cu aterizare. Acesta a fost reuşit de faimosul Tony Hawk în 1999.

Au trecut peste 10 ani şi nimeni nu l-a întrecut pe Tony…