În fiecare luni vom publica o poveste, un video sau o imagine ce are ca scop motivarea ta în prima zi din săptămână. Pe această cale îţi urăm o săptămână cât mai bună!

Puteţi să ne trimiteţi chiar şi voi material motivaţional pentru luni dimineaţă prin formularul de aici.

În această luni am pregătit ceva mai special… şi anume o poezie de Octavian Paler. Da, e lungă, dar merită fiecare cuvinţel!

Eu nu uit niciodată nimic! Bine, mint, uneori uit. Dar rar. Şi uneori uit intenţionat. Nu ştiu cum vine asta dar uneori am impresia că eu sunt împărţit în doi oameni diferiţi… oameni ce uneori trebuie să se mintă unul pe altul. Dar asta-i alta poveste.

Deci cum fac eu să nu uit? Eu sunt un om care n-are memorie de elefant, ci dimpotrivă. Uit repede – şi de obicei uit repede exact lucrurile importante. De câţiva ani tot mă “bat” cu uitucul din mine şi pot spune că în această perioadă am găsit soluţii de toate felurile.

Modul greu de a reţine lucruri

La început îmi faceam liste mentale (dacă le pot zice aşa). Ştiam că trebuie să spăl vasele, să plătesc lumina şi să îmi fac abonament la metrou şi reţineam toate astea doar dacă le vizualizam mental (deci vasăzică-n cap) sub formă de listă.

Acum ceva timp aveam un complex foarte-foarte ciudat: şi anume cititul în public. Şi când spun “public” nu mă refer la lecturatul cu voce tare în faţa a zeci de oameni (ăsta-i un alt complex). Eu pur şi simplu mă simţeam stânjenit, mă simţeam ciudat, jenat, privit când citeam prin tramvaie, autobuze, metrouri şi tot aşa.

Toată viaţa mea mama, profesoara de română din clasele mai mici şi meditatoarea (cea care m-a pregătit pentru Capacitate) m-au bătut la cap să citesc. Mă obligau. Dar efectul desigur a fost zero. Nu ştiu dacă voi când eraţi mici lecturaţi ceva dar eu nu puteam şi nici nu voiam. Totuşi, am început să citesc foarte mult o dată ce am început să merg cu trenul foarte mult. De plictiseală îmi cumpăram cărţi şi citeam câteva ore bune pe drum.

Pe 9 aprilie are loc ediţia de primăvară a evenimentului Optimism 2010. Eu vă recomand să vă înscrieţi.

Vorbitorii “optimişti” vor fi:
Cabral Ibacka                          Cristina Bazavan

Să zicem că eşti într-un supermarket şi stai la casa de marcat, la o coadă imensă. În afară de tine la această coadă mai stau 35 de persoane. Omul din faţa ta se plictiseşte atât de tare încât se întoarce la tine şi te întreabă dacă pui pariu pe 50 de dolari că între cei care stau la această coadă există măcar doi care să aibă aceaşi zi de naştere. Ce faci?

Majoritatea oamenilor ar refuza pariul gândindu-se că 36 de oameni = 36 zile de naştere din 365 zile pe an = ~10% şanse să existe în coada de la casa de marcat măcar doi oameni cu aceaşi zi de naştere. Dar nu e tocmai aşa.

Trebuie să numărăm legăturile dintre oameni, şi nu numărul de oameni.

În fiecare luni vom publica o poveste, un video sau o imagine ce are ca scop motivarea ta în prima zi din săptămână. Pe această cale îţi urăm o săptămână cât mai bună!

Puteţi să ne trimiteţi chiar şi voi material motivaţional pentru luni dimineaţă prin formularul de aici.

Azi avem un proiect foarte interesant: Playing for change (pagina de YouTube). Puteţi afla mai multe despre el de aici.

Andrei Roşca este omul care m-a şocat prin faptul că a renunţat la proiecte fondate de el, deşi proiectele aveau şi au în continuare succes.

Pe Andrei îl admir pentru curajul de a da naştere multor idei şi proiecte dar şi de a le pasa mai departe, pentru faptul că ştie să formeze echipe (lucru care mă depăşeşte) şi nu în ultimul rând pentru că este unul din oamenii care nu doar îşi doreşte să schimbe lumea, dar o şi face!

1. Zi-mi pentru început câteva lucruri despre tine…

Sunt antreprenor.

Motivonti o să recomande odată la ceva timp şi filme ce crede el că merită văzute – majoritatea se vor axa pe ambiţie, gândire pozitivă, motivaţie şi alte subiecte ce ţin de dezvoltare personală.

“Shall We Dance” este unul din acele filme care-ţi aminteşte de tine. Până la sfârşitul filmului eram deja pus pe gânduri: mă gândeam la cum mă comport eu în anumite situaţii, la pasiunile mele şi la momentele în care mi-e ruşine de ce-mi place.

John Clark e un tip cu o familie măricică (soţie şi doi copilaşi) dar cu o viaţă rutinată. Într-o zi totuşi se apucă de un curs de dans – astfel descoperindu-şi o nouă pasiune. O poveste paralelă cu cea a lui John este povestea colegului său de serviciu care este pasionat de dans, dar îi e ruşine de pasiunea sa. John îl descoperă pe acesta într-o zi la sala unde lua el cursuri deghizat.

Lenea – cu toţii o ştim, e inevitabil. Problema este că nu cu toţii ştim să ne “comportăm” cu ea corespunzător. Unii din noi, ba chiar mi-aş permite să spun că marea majoritate din noi, lasă “lenea” sa ne conducă viaţa. Şi probabil că aceia din noi ce fac asta, o fac, culmea, tot din lene. E logic, nu?

Din lene noi acceptăm lenea. Lenea lenii cum ar veni.

Sunt câteva lucruri ce lenea “mi le face” şi eu o urăsc pentru aceste fapte:

Ieri a fost luni şi corporatiştii din toată lumea asta ştiu ce înseamna “luni”. Această zi este o-ri-bi-lă. Toată lumea vrea ceva de la tine luni. Şeful, colegul, vecinul, gunoierul, poştaşul, iar şeful, apoi şeful mai mare, apoi direct patronul… Pentru că luni este luni şi luni este ziua în care munceşti de-ţi sar capacele, vorba ‘ceea. Luni e ziua în care toate trebuiau să fie gata ieri! Deşi era duminică şi în weekend nu lucrăm. Culmea!

Ca să nu ajung asemeni corporatiştilor am început să-mi organizez şi prioritizez munca. Sau cum îmi place mie să-i zic: Îmi respect munca!