Cât și când avem nevoie de mindfulness?

mindfulness

Privită din exterior, mindfulness pare că emană ceva din aura de spiritualitate, de mister oriental, asociată îndeobște budismului.

Pe parcursul inițierii afli că este de fapt o practică Zen secularizată, care a păstrat tehnicile, dar a renunțat la valorile morale asociate tradiției din care provine. Cu alte cuvinte, este un simplu instrument, cu întrebuințările și limitările sale. E asemeni unui ciocan: poți să spargi capete sau nuci cu el, nu există nimic care să te împiedice să faci rău sau bine. Amoralitatea i-a priit de minune, atrăgând practicanți deopotrivă din rândul ateilor, agnosticilor și credincioșilor indiferent de religia lor.

Spre exemplu, în Statele Unite a penetrat atât în armată și corporații, cât și în instituții și școli publice. Altfel spus, practica e la fel de potrivită pentru cineva care ucide cât și pentru cineva care educă. La prima vedere nu e nimic rău în asta; în fond nici o terapie nu se bazează pe precepte morale, medicul tratează deopotrivă și violatorul, și victima sa. Și totuși… eu unul nu mă simt foarte confortabil cu genul acesta de neutralitate morală, fiindcă pentru mine seninătatea obținută prin meditație, dar lipsită de compasiune, nu e altceva decât o altă definiție a indiferenței.

Se spune că, dacă tot ceea ce ai la dispoziție este un ciocan, orice lucru începe să ți se pară un cui. Continuând analogia de mai sus, am observat că într-adevăr, oamenii tind să folosească mindfulness fără discernământ, oriunde, oricum, oricât. Nu e deloc așa. Mindfulness poate fi un complement, dar nu un înlocuitor al terapiei sau medicației.

Cât de eficient e mindfulness?

Părerile sunt împărțite. Oamenii de știință sunt indeciși, fiindcă sunt nemulțumiți de faptul că mindfulness nu are o definiție precisă, iar rezultatele studiilor țin de percepția subiecților și nu de măsurători obiective. În schimb practicanții par entuziasmați. CEO, vedete, oameni simpli, nu mai contenesc cu mărturiile de succes. Și totuși eu rămân sceptic față de entuziasmul lor, fiindcă cel mai probabil ține de orgoliu și autoiluzionare.

Când tu, sau compania în care lucrezi, investiți o grămadă de bani și timp ca să fii instruit în orice domeniu, nu neapărat mindfulness, care din următoarele două situații e cea mai probabilă la finalul instruirii?

Ca tu să te declari extaziat de instruire, declarând că a făcut minuni pentru tine și, implicit, că de azi ești o versiune mai bună a ta?

Sau să fii ponderat și să accepți că s-au irosit bani și resurse cu tine doar pentru ca azi să fii același de dinainte de instruire?

Dat fiind scepticismul pe linie, cel mai bine e să vă formați empiric propria părere despre mindfulness. Spre exemplu, mie îmi e de folos în stările de anxietate scăzută, dar inutil în cele depresive, oricât ar fi de ușoare.

Între alte opinii generale, m-am tot lovit, atât în articole cât și în grupurile de suport din care fac parte, de convingerea că e bine să fii cât mai mult timp mindful, indiferent de situație. Așa să fie oare? E ca și cum ai spune că, ai, n-ai treabă, e bine să dai cu ciocanul, eventual ca să te ții în formă.

Să analizăm partea cu „cât mai mult”. Starea de mindfulness presupune un efort, la fel ca orice stare de concentrare mentală. Iar un efort prelungit duce la epuizare; nu e nevoie să fim mari specialiști ca să știm asta. Așadar, cine încearcă toată ziulica să fie mindful va sfârși ziua epuizat și irascibil. Adică va obține exact efectul contrar celui propus, respectiv seninătatea.

În ce privește „indiferent de situație”, orice tehnică de meditație mindfulness face uz de ceea ce psihologii numesc iluzia focusării; atunci când ne concentrăm asupra unui lucru, acesta capătă o importanță mult mai mare decât o are în realitate. Atenția e asemenea unei lanterne într-o cameră întunecată. Oriunde îndreptăm lanterna, se face lumină, ceea ce ne creează senzația că toată camera e luminată și că știm tot ce se întâmplă. În realitate, fasciculul luminos baleiază doar suprafața, subconștientul rămânându-ne ascuns.

Atunci când experimentăm o stare negativă precum anxietatea, prin tehnica mindfulness ne comutăm intenționat atenția asupra respirației, care, prin efectul iluziei focusării, începe automat să capete o importanță mai mare decât senzațiile create de anxietate. Până aici, totul bine asta ne și dorim: să trecem din starea negativă în cea neutră. Dar ce se întâmplă dacă devenim mindful atunci când suntem relativ OK? Păi, o să trecem de la neutru la neutru, adică o să comutăm degeaba. Dar dacă facem același lucru când ne simțim bine? Când glumim, de exemplu? O să trecem de la bine la neutru. Adică o să ne stricăm toată distracția.

mindfulness

Prin urmare, eu cred că e bine să fim mindful doar când experimentăm stări negative, nicidecum „cât mai mult și indiferent de situație”.

Cineva poate obiecta că nimeni nu se naște învățat, deci e nevoie de un antrenament prealabil prin care să deprinzi tehnicile. Adevărat, dar de obicei nu depășește 8 săptămâni. După această perioadă, nu mai ai nici o scuză ca să dai cu ciocanul degeaba prin casă…

Altcineva poate spune că practică „pe uscat” din dorința de a deveni un cât mai bun meditator. Atenție, îi răspund, că scopul tău orgolios este contrar tuturor principiilor mindfulness și, ca atare, îți anulează tot efortul. Prin definiție, meditația este lipsită de scop, descurajând orice gen de judecată de valoare, inclusiv cele de genul „cât mai…” Pot să fiu de acord că, pentru cineva care nu simte nevoia să aplice tehnicile mindfulness în viața de zi cu zi, ceva antrenament ar fi necesar. Dar nu în cazul meu, deoarece eu îmi creez singur oportunitățile de a le aplica, citind ficțiune și scriind articole pe mobil ori de câte ori pot, deci solicitându-mi atenția în afara zonei mele de confort.

Ar mai fi ceva de spus și despre experiențele de natură religioasă din timpul meditației: să nu le căutăm cu… lumânarea. În primul rând, mindfulness este o practică seculară. Apoi, eu unul sunt cam sceptic că poți avea revelații în buricul târgului, când trăiești înconjurat nu de chipurile sfinților, ci de cele ale fotomodelelor din reclame.

Toate iluziile de care vorbeam mai sus ni le facem singuri, din orgoliu și lipsă de spirit critic. Și eu mi le-am făcut, la fel ca mulți alții, fără să mă manipuleze nimeni. Deci să nu rămâneți cumva cu impresia că acuz autorii sau instructorii de mindfulness de lipsă de onestitate. După părerea mea, îi putem considera la fel de cinstiți ca pe orice alt comerciant. Adică până la proba contrarie. Cum se spune în popor, hoțul neprins e negustor cinstit. Altfel, ce să le reproșăm? Că nu ne atrag atenția? Cred că le-am cere prea mult: de exemplu, aș mai fi scris eu articolul de față dacă trăiam din mindfulness?

Razvan Pintea
 

Răzvan Pintea este consilier pentru dezvoltare personală și orientare în carieră în cadrul Centrului de Psihologie și Training CONFIDENT. Răzvan a acumulat o bogată experiență în relațiile interumane atât în calitate de expert în management, cât și în rolul de soț și tată a doi copii. Pasionat de literatură și filozofie, își dorește să ajute oamenii din poziția de consilier, considerând ca astfel contribuie și la propria dezvoltare personală. Îl puteți urmări atât pe blogul personal www.pintea.me cât și pe pagina Facebook @consiliere.razvan.pintea

Click Here to Leave a Comment Below 0 comments

Leave a Reply:

CLOSE
CLOSE