Sunt un fiţos. Nu suport să fiu spontan, să fiu luat pe nepregătite, să fiu grăbit sau să dorm în cort. Sunt, pe deasupra, sclifosit. Mănânc doar anumite mâncăruri şi adesea, dacă plec într-o excursie, mi-e destul de greu să găsesc ceva comestibil (sau pe placul meu).

De aceea… nu sunt un om spontan. Nu suport să fiu spontan.

Şi totuşi, joi, acum câteva zile, am plecat 100% spontan într-o tabără de 4 zile în Braşov. Aveam la mine doar un fular, un hanorac, un lacăt de bicicletă şi bicicleta.

“Hai, Ariel, bagă bicicleta în autocar şi hai cu noi!” mi s-a zis.

“I’m sorry but I don’t want to be an Emperor — that’s not my business –
I don’t want to rule or conquer anyone. I should like to help everyone if possible, Jew, gentile, black man, white. We all want to help one another, human beings are like that.
We all want to live by each other’s happiness, not by each other’s misery. We don’t want to hate and despise one another. In this world there is room for everyone and the earth is rich and can provide for everyone. The way of life can be free and beautiful.

But we have lost the way.

Mulţi dintre voi, printre care şi tu, te plângi că nu scrii suficient de rapid, suficient de frumos pe cât ai vrea. Toţi am avut impresia, la un moment dat, că stiloul este soluţia. Într-adevăr, stiloul este un instrument foarte elegant, dar care îmbunătăţeşte doar cu puţin caligrafia. Vor fi unii care vor învăţa mai uşor, iar unii mai greu. It just takes practice.

Dacă şi tu spui “Da” când de fapt vrei să refuzi pe cineva, atunci stai calm, nu eşti deloc special.

Un procent mare de oameni are probleme mari în a spune “Nu” atunci când trebuie … şi în schimb, se lamentează, ajungând să spună “Da”.

Deci, ce faci când simţi că vrei să refuzi ceva sau pe cineva, dar îţi vine greu?

Nevoia de atenție e sigur în top 3 “Probleme cu care se confruntă lumea la ora actuală”.

Fie că recunoaștem sau nu, toți trăim sentimentul ăsta la un moment dat, de cele mai multe ori după o perioadă stresantă sau obositoare. Avem nevoie de energie, de un impuls pentru a ieși din starea respectivă și începem să căutăm soluții. Pentru unii, prietenii par a fi refugiul ideal: să socializeze iar, cât mai mult, cu cât mai multă lume, eventual să cunoască persoane noi, să afle cât mai multe despre ei, să uite de toate lucrurile ce i-au apăsat pe umeri în ultima vreme.

Cam ăsta e tiparul după care mulți, ca să nu zic toți, se ghidează atunci când simt nevoia să scape de rutină sau să se deconecteze de problemele zilnice. E trist că realitatea nu e de fiecare dată așa cum am vrea, moment în care încep să apară frustrările.

Tu cum savurezi o reușită? Adică, știm cu toții, toți te felicită. Îți zic ce treabă bună ai făcut. Ești fericit că alții îți remarcă succesul… Și-apoi te gândești la alt target de atins.

Eu am un ritual de fiecare dată. L-ai putea cataloga ca narcisism în prima fază, dar eu îl văd că pe un simplu răsfăț! Ce? Eu nu am voie să mă răsfăț? În funcție de gradul de dificultate al “reuşitei” îmi aleg răsplata. Trebuie să fie pe măsură!

Ca exemple de auto-răsplată v-aș putea da următoarele: spaghete Carbonara, o rochiță drăgălaşă, o inimioară mare de pluş, o excursie. Sunt unele lucruri pe care le oferi din inimă către inimă.

Poftim? Tu nu ai un FIAT? Nu-i nimic, articolul acesta nu-i despre maşini sau despre firma FIAT…

Şi totuşi, care-i primul cuvânt care-ţi vine în cap când te gândeşti la o maşină FIAT oarecare? Cumva “fantastic“? Poate că da, poate că nu. Depinde de mai mulţi factori: dacă eşti şofer, dacă te interesează măcar putin brandurile de maşini, dacă mergi cu autobuzul şi te uiţi pe geam când te plictiseşti…

Eu ştiu că primul cuvânt care descrie orice maşină FIAT este “fantastic”. Ştiu asta pentru că de ani de zile văd pe spatele fiecărui FIAT un sticker pe care scrie “My FIAT is fantastic!“.

Se spune că imaginaţia e cea mai puternică “armă” pe care o deţinem şi tind să cred că aşa este!

Îmi amintesc că-n copilărie îmi imaginam foarte multe lucruri. De exemplu, dacă mă supăram foarte tare pe mama sau tata (adesea fiindcă mă certau) îmi imaginam cum încui uşa de la camera mea. Nu aveam o cheie, dar îmi imaginam că o încui astfel încât ei să nu poată să vină să mai vorbească cu mine. Eram cu adevărat supărat şi gândul că nu i-aş mai vedea o vreme mă calma.

Desigur că ei veneau la mine de fiecare dată şi, văzând că plâng, foarte afectat de faptul că m-au certat, încercau să mă împace, să mă calmeze – mereu terminau cu enervantul: “Hai să facem pace, vrei?”. Dar nu conta, eu tot “încercam” să îmi încui camera cu o cheie imaginară.