În ultimul timp m-a interesat foarte mult să studiez comportamentul oamenilor în anumite situaţii. Recent am citit o carte numită „Întrebarile sunt de fapt răspunsuri”, scrisă de Allan Pease. Această carte este un ghid cu indicaţii sumare pentru „citirea” comportamentului, precum şi de instruire în vederea comunicarii şi inducerea unei anumite direcţii a discuţiei către un subiect anume. Deşi această carte a fost scrisă special pentru instructajul celor care doresc să devină agenţi de vânzări sau consilieri pentru anumite produse şi servicii promovate de societăţi M.L.M., este o carte pe care o recomand tuturor, întrucât în ea sunt adunate o serie de elemente comportamentale necesare tuturor în stabilirea relaţiilor interumane.

Pornind de la informaţiile care mi-au parvenit prin citirea acestei cărti voi dezbate acest subiect şi anume: limbajul.

Cu dezamăgire am constatat în ultima vreme că foarte mulţi tineri nu mai citesc. La întrebarea: „Când ai citit ultima carte?” am primit răspunsuri de genul: „Nu am citit decât lecturile obligatorii din şcoală.”

Cum sunt oamenii afectaţi de lipsa cititului?

În primul rând exprimarea le este greoaie, de cele mai multe ori. Nu-şi găsesc cuvintele, se bâlbâie, iar atunci când reuşesc să le găsească sunt dintre cele mai simple. Bagajul de cunoştinţe le este oarecum limitat, iar de cultură generală nici nu poate fi vorba.

Uneori ne întrebăm dacă ne cunoaştem noi înşine cu adevărat. Dacă ceea ce arătăm este ceea ce suntem. Desigur, nu putem arăta exact cum şi ce suntem, dar ceea ce arătăm este adevărat? Atunci când relaţionăm, fiecare dintre noi este perceput într-un anume fel de ceilalţi.  Este adevărat ceea ce vad ceilalîi? Eşti Tu aşa cum te văd ei?

Aghata Christie spunea: “Puţini dintre noi sunt ceea ce par a fi.”

Oare avea dreptate? Oare cei din jurul nostru sunt minciuni mai mult sau mai puţin elaborate sau plăsmuiri create de mintea noastră?

Încă din clasa întâi mama m-a dus la oftalmolog şi a descoperit că am nevoie de ochelari de vedere. Încă din clasa întâi mi s-a spus: “Tu vei purta ochelari tot restul vieţii tale. Nu există scăpare, nu te poţi opera. Poartă-i mereu şi vei vedea bine.”. Copil fiind, acest fapt m-a marcat (pe viaţă aş putea zice).

Dacă toată clasa întâi am purtat ochelarii, undeva prin a 2-a sau a 3-a au apărut “glumele” între colegi. Nu mai eram “Ariel”, ci eram “Aragaz cu 4 ochi”. Am crescut şi am început să iau în calcul tot mai des ce ziceau cei din jur. Undeva în clasa a 6-a îmi minţeam mama că port ochelarii la şcoală şi de fapt nu o făceam.

Mi-a fost foarte greu (undeva printr-a 10-a) să reîncep să port ochelarii 24/24 la şcoală sau printre orice fel de străini.