Miercuri. O zi obişnuită. Aceaşi rutină. Nimic deosebit. Doar eu mă simt altfel. Mă simt aşa… de parcă îmi lipseşte ceva.

Toată ziua m-am gândit la asta. Spre seară, m-am aşezat la calculator şi am deschis o pagină de Word. Aveam o temă de făcut: articolul de joi. Mă holbam la pagina albă ca laptele şi nu ştiam ce să scriu. Puriceii ăia mici şi negrii numiţi litere nu vroiau deloc să se aştearnă. Nu pot spune că eram obosită. Nu pot spune că aveam mintea vraişte. Nu. Pur şi simplu era un gol imens. Aş fi dat drumul la muzică. Ce să ascult, ce să ascult? În “preferate” văd: Paula Seling –  Ploaie în luna lui Marte.

Ştie cineva de ce iubim? E o întrebare simplă. Sau nu?

Dacă întrebi pe cineva: “De ce îţi iubeşti partenerul?”, vei obţine un răspuns de genul: mă completează, este lumina vieţii mele şi nu pot trăi fără el/ea. Ăsta e genul de răspuns învăţat şi repetat de atâtea ori de-a lungul timpului, încât îl spun toţi la fel.

Adevărul e că, indiferent de natura ei (mamă,iubit/ă, ţară etc), dragostea nu poate avea o explicaţie logică. Oricât ai încerca prin definiţii filozofice, cercetări ştiinţifice şi spirituale, nu poţi să explici dragostea. E pur şi simplu acolo. La fel ca mişcarea pământului sau bătăile inimii.

Mi-am dat seama că uneori oamenii din jurul meu nu îmi înţeleg acţiunile pentru că nu înţeleg “ce-mi iese mie din tot ce fac”. De obicei când un om face ceva, o face pentru că are ceva de câştigat – logic, nu? Şi aici apar plăcerea şi satisfacţia.

Eu alerg după satisfacţie în timp ce alţi oameni aleargă doar după plăcere. Diferenţa dintre cele două este că plăcerea este de moment, iar satisfacţia este post-moment, după ce totul s-a terminat, cumva adusă de rezultatul final.

Probabil cea mai bună şi clară explicaţie este următoarea: “Plăcerea oferă trupurilor noastre plăcere; satisfacţia ne hrăneşte sufletul.” – Michael Neill.