Ce este optimismul?

Ne împărţim în pesimişti şi optimişti, negativişti şi pozitivişti, realişti şi supra-realişti toată ziua dar nici măcar nu ştim ce-i de fapt “optimismul”. Nu-i cam ciudat să folosim un cuvânt pe care nu ştim să-l explicăm?

Îmi amintesc că acum ceva timp am avut o mică “confruntare” cu cineva. Îi spuneam că-i cam pesimist şi asta nu-i bine deloc. I-am recomandat să vadă mai des partea plină a paharului. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost unul destul de dur: “Deci tu spui că dacă mi-a murit mama şi sunt supărat ar trebui să zâmbesc?“. Pe moment voiam să-i zic că “Nu asta-i optimismul.” … dar de fapt, da, asta voiam să facă. Să zâmbească, să fie vesel, să-şi folosească timpul aşa cum trebuie, nu plângându-şi mama zi şi noapte. E greu, îmi închipui, dar tocmai de aia optimismul este un exerciţiu, un antrenament.

Şi acum întrebarea este: Antrenament? Pentru cine?

Şi eu răspund tot cu o întrebare: Cine ne conduce: conştientul sau subconştientul?

Dau şi răspunsul: Subconştientul.

Deci pentru cine-i antrenamentul? E un antrenament impus de conştient inconştientului.

Greu de digerat? Poate că la prima vedere da, dar de fapt este foarte logic.

Am întrebat zilele trecute pe Facebook ce este optimismul. O parte din răspunsuri sunt aici:

Ce nu s-a zis şi voiam să se zică?

Optimismul este o atitudine. :)