Cel mai bun prieten

5
320

„Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti.” spune o vorbă din popor. Aş „traduce” acest lucru astfel: oamenii asemănători sunt prieteni. Dar oare chiar aşa este?

Oamenii se asociază în funcţie de interesele lor. Ştiu că sună destul de dur, dar şi prieteniile între ei constau tot în interese comune. Atunci când ai de câştigat ceva de pe urma unui om, mergi alături de el pe acelaşi drum.

În timp avem prietenii cu diverse persoane. Unele durează mai mult, altele mai puţin. În funcţie de investiţia emoţională şi de interese suntem mai mult sau mai puţin dezamăgiţi.

De exemplu colegii de şcoală, de servici, vecinii. Sunt momente în care lucrurile care ne unesc dispar şi atunci este prea puţin probabil ca prietenia să dureze.

Acum eu am legat câteva prietenii frumoase cu nişte oamenii frumoşi. Am constatat că aceste prietenii sunt foarte diferite, iar interesele care ne unesc nu au nimic în comun. Oameni diferiţi, scopuri diferite. Fiecare dintre ei mă învaţă şi îmi arată altceva. Fiecare dintre ei reprezintă o bucăţică din mine.

Ideal ar fi ca o singură persoana să acopere toate nevoile. Atunci prietenia ar fi foarte bine închegată şi probabilitatea ca ea să nu reziste ar fi mai mică.

Deşi avem nevoie unii de alţii în permanenţă, fiecare individ are propriile lui interese, pe care le pune mai presus de interesele altuia. Mi se pare firesc. Altruismul egoist despre care s-a scris pe Motivonti anterior.

Nu  trebuie să fii dependent de o prietenie şi nici să te bazezi 100% pe ea. Pot interveni situaţii limită în care prietenia să fie pusă pe locul doi.

Nici nu ştiu. Există aşa ceva precum prietenia adevarată? Există un om care ar face orice, absolut orice pentru prietenul său?

Măcar o dată prietenul nu îţi va fi alături. Măcar o data vei fi dezamăgit. Şi mitul prieteniei adevarate dispare….

Nu e nimic de condamnat. Mi se pare normal ca individul să se pună pe el însuşi pe primul plan. Este vorba despre un fel de instinct de conservare.

Am citit pe un blog“Prietenia e ca şi cum ai ţine în mână o floare şi cu timpul s-ar ofili… mereu trebuie să te aştepţi la surprize”.

Eu aş spune:

Bucură-te de omul care îţi este alături atât cât se poate. Nu încerca să îl pui în situaţii limitative şi bazează-te pe tine, în primul rând. Tu eşti cel mai în măsură să te ajuţi. Cere-ţi întâi ţie, apoi altuia. Tu îţi eşti cel mai bun prieten!

5 COMENTARII

  1. Am impresia că de multe ori când vorbim despre prietenie sau dragoste “adevărată” de fapt ne gândim la cea ideală. Prieteniile mele pe care le consider adevărate sunt fiecare un proces în care învăţăm să ne vedem şi să ne acceptăm reciproc aşa cum suntem. De exemplu, învăţăm amândoi să cerem când avem nevoie de ceva, fără să pretindem. Cu cât încrederea e mai mare între noi, cu atât mai mult nu numai că ne acordăm libertatea de a răspunde “nu”, dar nici nu mai aşteptăm justificări pentru acel “nu”. Sigur că nu ne iese perfect de fiecare dată :) , dar exerciţiul e mama învăţăturii.

    Apropo de mitul care dispare, am citit undeva un lucru care mi-a plăcut foarte mult: dezamăgire = dez-amăgire = pierderea unei amăgiri, a unei iluzii. Chiar dacă-i dureros, e un pas în sus, fiindcă ne apropie de autenticitate. Nu mi-aş da prietenii adevăraţi şi imperfecţi pentru cei ideali nici în ruptul capului :) Pentru simplul motiv că dacă aş face asta aş rămâne complet singură, fiindcă aceia ideali sunt doar în mintea mea.

  2. Mai sus ati vorbit de cel mai bun prieten si ati ajuns la concluzia k tu insati poti fi cel mai bun prieten,dar ati omis pe cineva… parintii;ei nu intra in aria prieteniei noastre si st cei mai altruisti prieteni,da st singuri care ar plati pretul maxim al prieteniei(binenteles inr-o relatie normala,nu vb de exceptii)

  3. “Măcar o dată prietenul nu îţi va fi alături. Măcar o data vei fi dezamăgit. Şi mitul prieteniei adevarate dispare….” cred ca prietenia adevarata sta in lucrurile pe care un prieten le face pentru un prieten, atunci cand este intr-adevar nevoie si in faptul ca se suporta sa se auda constant si ca au tot timpul ceva sa-si spuna si ca invata unul de la celalalt si se bucura de lucrurile pe care le fac impreuna. dezamagirile oricum vin la pachet, pentru ca prieteniile se leaga intre oameni si oamenii, mai devreme sau mai tarziu, tind sa dezamageasca. e normal. sau daca nu normal, cel putin inevitabil.

    cat despre “Tu îţi eşti cel mai bun prieten!” .. s-ar putea spune ca e adevarat, dar mie mi se pare ca autosuficienta e limitata :)

LĂSAȚI UN MESAJ