Cum mi-am învins fricile cu formula magică „Unu, doi, trei, și!”

4
1494

Unu, doi, trei, și!

Mi-am dezvoltat un sistem foarte complicat de a-mi învinge fricile. Se cheama „Unu, doi, trei, și!”. „Unu, doi, trei, și!” sari, aruncă-te, spune da.

Nu am altă modalitate de a-mi face curaj. Am rămas într-un joc de copii, când săream de pe șifonier, în pat, alături de sora mea: „Doi, trei, și!”. Se-auzea un bubuit, apoi hohote de râs pițigăiat, iar arcurile patului ne respingeau. Și de la capăt. Ce e aia frică? În joacă nu există frică.

Îi zic sistem complicat pentru că, în spatele acestei formule magice de copil, se află lupta cu mine. De ce mi-e frică? Care sunt riscurile? Ce se poate întâmpla, în cel mai rău caz? Am încredere în omul ăsta în mâinile căruia îmi las viața? Să nu ne aruncăm chiar ca berbecii, zic.

„Unu, doi, trei!” și aud: „Aleargă, aleargă!”, simt cum calc în gol, apoi plutesc. Nu mai sunt agitată, nu mai sunt speriată. Parapanta asta mă poartă pe curenți calzi către cea mai liniștitoare senzație. Admir dealuri, mă pierd cu privirea spre orizont, inspir adânc și îmi zic: „Uite mă de ce-mi era mie frică”.

„Unu, doi, trei!” și să-i dăm drumul. Sunt suspendată la 136 de metri de pământ, inima îmi bate ca nebuna și nici nu-mi dau seama dacă reușesc să mai respir. Am o senzație ciudată în mâini și îmi vine să vomit. Nu am voie să-mi fie frică. Nu mă face pe mine o tiroliană! Hai!

Bărbatul dă drumul frânghiei ușor, ușor, și mă întreabă dacă e ok ritmul. Probabil că am greșit dând din cap în semn că da, că apoi am simțit cum frânghia eliberată mă trimite cu toată viteza spre un perete de stâncă. Am scos un țipăt, în timp ce mă gândeam că mi-am trăit mișto viața, apoi s-a făcut liniște. Din nou, după furtună, trăiam un moment de pace. După frică, vine curajul, apoi recompensa. Liniște în mine și în jur. Mă îndreptam amenințător către stâncă, iar viața mea era în mâinile acelui bărbat necunoscut. Dar nu-mi mai era frică. Uite căsuța aia albastră din munți. Mda, aș putea să trăiesc într-una colorată.

Experiența cu autostopul n-a fost cu „Unu, doi, trei, și!”. A fost cu multe, multe întrebări și cu multă frică. Dacă se întâmplă ceva? Totuși, plecam pentru prima dată, și nu aici, doi pași, ci peste granițe, la 2525 de kilometri. Dacă dăm de șoferi nebuni? Dacă nu ne ia nici naiba? Trei nopți n-am dormit și am încercat să iau o decizie. „Ah, la naiba, plec. Mă enervez că mi-e frică”, a fost concluzia. Din nou, o experiență de neuitat.

Cu siguranță, cea mai importantă frică pe care mi-am învins-o a fost cea de singurătate. Venea de departe, tocmai din copilărie, și era atât de gravă încât, atunci când știam că părinții mei și, mai târziu, colegii de apartament, urmează să plece de acasă, mă sufocam, iar frica asta mă țintuia de multe ori în pat. Eram singură acasă, puteam să dau petreceri sau să ascult muzică la maximum, iar eu uneori stăteam în pat, cu bărbia pe genunchi, spunându-mi: „Sunt singură, sunt singură”. La un moment dat, cumva forțată de împrejurări, am luat cea mai curajoasă decizie: să mă mut singură. Apoi, fiecare zi a fost un „Unu, doi, trei, și!”. Am dezvoltat acest sistem și am adăugat liste cu ce-mi plăcea să fac când eram singură. Am dat petreceri, mi-am decorat casa după mi-a dictat designerul din mine și, după nici un an, m-am văzut pusă în fața situației de a-i explica surorii mele că nu ne putem muta împreună pentru că eu mă simt foarte bine singură. Nu-mi mai era frică de mine.

Tot din copilărie mi-a rămas și frica de apă. Am crescut într-un orășel asezat pe malul Dunării, și, într-o joacă de copii neastâmpărați, am ajuns într-o zonă unde apa mă depășea cu mult. Sub apă, în mintea mea erau versurile lui Tudor Chirilă care spuneau că înainte să mori ți se derulează prin față cele mai importante evenimente din viață. N-am murit, dar am rămas cu senzația de sufocare de fiecare dată când simt că apa mi se apropie de nivelul umerilor. Cu răbdare, pe la vreo 13 ani, cred, mama m-a învățat ceea ce am numit noi „înotat”. Înot, dar numai atât timp cât știu că dacă mă ridic în picioare, pământul va fi acolo. Altfel, e panică maximă. Astă vară am fost la mare și, din nou, dintr-o joacă, am ieșit din zona mea confort și am ajuns într-un loc unde apa era prea mare pentru cei 1,55 de centimetri ai mei. De data asta mi-am păstrat calmul și am înotat până degetul mare mi-a atins nisipul. Apoi m-am aventurat din nou. Hai, „Unu, doi, trei, și!”. Respiră, respiră.

Cu sistemul „Unu, doi, trei, și!” am reușit să mă urc pe cal prima dată, să mă dau cu spatele cu placa, să-mi spun replica în fața multor oameni adunați pentru piesa de teatru, iar când am cochetat cu alpinismul, să-mi desprind mâna de pe o priză bună și să mă arunc spre o alta, mai dificilă.

Nu sunt nici pe departe cea mai curajoasă fata. Nu pilotez avioane, nu particip la raliuri, nu am escaladat Everestul. Dar sunt în război declarat cu frica. Nu-mi place să-mi fie frică. Înainte să zic „Unu, doi, trei, și!”, îmi spun, în gând: „Frica te face slabă. Frica te face slabă”, iar gândul ăsta mă enervează suficient de tare încât să-mi iau inima în dinți.

Sunt în continuă luptă cu frica, iar anul ăsta mi-am propus să mă împrietenesc bine cu apa, să reușesc să mă plimb pe bicicletă prin traficul din București și să mă urc din nou pe cal.

Pentru teama de bicicletă nu am o explicație logică. Știu doar că nu vreau julituri. Când mă gândesc la apă, încă mă sufoc, dar îmi doresc mult să-mi fac abonament la o piscină. De echitație mă leagă niște amintiri neplăcute, printre care un instructor iresponsabil și mimica șocată a doctorului. Dar o să călăresc din nou. Caii nu au nicio vină.

Nici parapantele, nici apa, nici șoferii, nici placa, nici tiroliana. Frica e de vină. Frica de a ieși din zona de confort și de a trăi viața. Dincolo de frica asta e plăcerea de a trăi frumos.


Articol scris de Oana Racheleanu.

Oana scrie și pe blogul ei personal: http://deargreen.wordpress.com/

4 COMENTARII

  1. […] Institutul pentru Fericire rămâne un loc frumos (căreia i-ai putea spune foarte ușor „acasă”, la cât de primitor e ), cu activități care să-ți însenineze privirea și sufletul și cu oameni senini și, evident, zâmbitori. motivonti.ro este un site de dezvoltare personală foarte fain, pe care am publicat acum doi ani textul „Cum mi-am învins fricile cu formula „Unu, doi, trei și!””. […]

LĂSAȚI UN MESAJ