Dreptul la “interviu”!

4
101

De câte ori mergi la un interviu pentru job primeşti tot felul de întrebari la care, cel puţin teoretic, ar trebui să ai un răspuns… înalţător. „Care sunt planurile tale  pentru următorii 5 ani?” O întrebare cel puţin ridicolă, întrucât cei mai mulţi dintre noi nu ştiu ce vor face nici măcar săptămâna viitoare. Sau „Unde te vezi peste 5 ani?”. De asemeni o întrebare cel puţin nerealistă, deoarece „trăim vremuri tulburi”.

Cel mai stupid mi se pare ca un interviu pentru un post de şofer, de secretară sau de operator calculator (persoana care introduce facturi, să zicem, în sistem) să conţină asemenea întrebări „înălţătoare”.

Cu ceva vreme în urmă am optat pe un site de joburi pentru funcţia de asistent manager. Cei mai mulţi dintre voi ştiu cât de evaziv sunt prezentate joburile online. Am fost aleasă să particip la interviu la sediul firmei respective. Contactată telefonic, am încercat să aflu raspuns la diverse întrebări care m-ar fi determinat să aleg sau nu să particip la acel interviu: care este locaţia exactă a postului, programul zilnic, dacă se lucrează şi sâmbăta, etc. Am primit acelaşi răspuns sec pentru fiecare dintre ele: „Veniţi aici, eu nu vă pot oferi niciun fel de informaţii.”.

Deşi aveam un alt job, iar interviul respectiv necesita o „învoire”, deci nu prea aveam timp de pierdut şi nevoie de compromisuri, am acceptat să merg.

Ajunsă acolo, mi-au fost trântite în faţă 5 pagini cu întrebări „înălţătoare”. Completarea lor a durat aproximativ o jumatate de oră, apoi a trebuit să mai aştept încă vreo jumatate de oră (trebuia să gândesc!), întrucât „şeful” nu avusese bunavoinţa să ajungă la ora la care trebuia să se ţină interviul. Fusesem înghesuită într-un colţ de birou, unde o tipă învârtea de zor nişte hârtii. Era o mare vânzoleală, iar eu mă simţeam foarte stingheră şi neavenită. Aveam o haină groasă pe mine şi completasem toate hârtiile acelea cu poşeta în braţe. Îmi era foarte cald. Eram plină de nervi, aşa că în momentul în care „şeful” şi-a făcut apariţia, deja voiam să plec.

Vine la biroul la care stăteam, îşi trage un scaun şi se înghesuie în faţa mea, abuzând de puţinul aer ce-mi fusese  alocat încă de la sosire. Răsfoieşte puţin hârtiile, prefăcându-se interesat de ce scrie acolo şi mă întreabă: “Îmi puteţi spune de ce aţi ales firma noastră?”. Bineînţeles că asta a pus capac. A fost picătura care a umplut paharul! Mă împing uşor cu scaunul în spate, pentru a mă putea ridica, îmi pun poşeta pe umăr şi spun: “Din prostie”, apoi ma întorc şi ies pe uşă.

Din înâmplarea asta am tras urmatoarele concluzii:

  1. Pretenţiile unui angajator trebuie să se ridice la valoarea firmei.
  2. Valoarea firmei nu o dă cifra de afaceri, ci oamenii care o compun.
  3. Nu toate interviurile sunt oportunităţi şi nu toate oportunităţile sunt reale.

Ce nu am înţeles niciodată este „misterul” pe care vor sa-l prezinte angajatorii, făcând inaccesibile informaţii esenţiale despre jobul respectiv. De exemplu, locaţia interviului nu era locaţia postului. Dacă aş fi stiut acest lucru refuzam din start participarea la interviu, întrucât locaţia reală nu se potrivea cu necesităţile mele. De asemeni, sâmbăta era program „scurt” de 6 ore, lucru care de asemeni m-ar fi determinat să refuz interviul. Ceea ce vreau să spun este că aşa cum noi, intervievaţii, suntem opţiuni şi ei, intervievatorii, trebuie să ne dea dreptul să îi considerăm opţiuni.

Ştefan Murgeanu (blog) spunea: “Degeaba eşti cel mai potrivit candidat pentru un job dacă angajatorul nu te percepe ca atare”.

Acest lucru este perfect valabil şi pentru angajator. Le-aş transmite angajatorilor: “Degeaba ai de oferit un job extraordinar în condiţii extraordinare, dacă nu este perceput ca atare.”

4 COMENTARII

  1. Cu placere! :D
    Mi-am adus aminte de intamplare pe cand studiam cartea ta, asa ca mi s-a parut firesc sa te mentionez si sa fac legatura in mod direct cu tine.
    Daca nu “te citeam”, nu imi aminteam. Multumesc pentru asta! :D

LĂSAȚI UN MESAJ