Tag Archive

Tag Archives for " adevar "

Cum pot coexista în armonie puncte de vedere diferite?

Zilele trecute căutam nişte informaţii pe internet când atenţia mi-a fost captată de titlul mai puţin obişnuit al unui articol în care autorul defăima cu mult zel într-un mod greu de reprodus în cuvinte activitatea şi imaginea unei alte persoane. Nu era vorba despre o dispută personală ci despre contestarea vehementă a viziunii celuilalt deoarece, în mod evident aceasta nu se conforma nicidecum propriei sale viziuni. În plus, autorul articolului menţiona faptul că acţiunea sa are un scop umanitar: salvarea tuturor celor care îi vor citi articolul de contaminarea cu informaţiile transmise de către persoana acuzată.

Dacă aruncăm o privire în trecutul umanităţii, putem observa cu uşurinţă faptul că întotdeauna au existat suficient de multe fiinţe umane care şi-au apărat cu atât de multă înverşunare adevărul lor încât oricine a îndrăznit să aibă puncte de vedere diferite le-a devenit în mod automat inamic pe care nu au ezitat să-l atace cu vehemenţă în toate modurile posibile şi chiar să-l omoare. Lucrurile par să arate la fel şi în zilele noastre. Să fie oare atât de greu de înţeles şi de acceptat faptul că fiecare are dreptul să gândească, să afirme şi să onoreze adevărul său fără a fi atacat şi condamnat de către ceilalţi? Se pare că da. Totuşi, indiferent dacă se înşeală sau nu, fiecare este responsabil pentru ceea ce alege, la fel cum şi cei care îi dau crezare sunt responsabili în totalitate pentru alegerea lor. Când cineva  afirmă că trebuie neapărat să-i salveze pe alţii pentru a nu fi păcăliţi de către altcineva, dincolo de scopul aparent nobil al acţiunii sale, nu cumva fără să-şi dea seama îi consideră pe toţi ceilalţi atât de jalnici încât nu sunt în stare să discearnă singuri ce e util pentru ei şi ce nu? Să fie acesta ajutor sau desconsiderare şi jignire cruntă?

Probabil că unii sunt convinşi de faptul că fiinţa umană a fost dotată cu un corp mental doar pentru a prelua şi stoca în memoria proprie fără discernământ tot ceea ce alţii îi servesc drept adevăr de necontestat sub o formă sau alta. În ciuda acestui fapt, există suficient de mulţi oameni care s-au prins cumva de faptul că pot folosi acest corp mental inclusiv pentru a gândi, pentru a pune sub semnul întrebării noianul de informaţii cu care sunt asaltaţi zilnic şi pentru a decide singuri ce e şi ce nu e adevăr. Prin urmare, cu siguranţă îşi pot purta singuri de grijă şi îşi pot asuma consecinţele alegerilor lor.

Faptul că fiinţa umană folosea în trecut păsările pentru a transmite mesaje altor fiinţe aflate la distanţe mari, iar astăzi foloseşte telefonul înseamnă oare cu adevărat evoluţie în condiţiile în care ea este şi astăzi la fel de intolerantă şi de crudă ca înainte? Cât de mulţi sunt cei care nu îi atacă, nu îi pedepsesc şi nu îi condamnă pe cei ce îndrăznesc să vadă lucrurile într-un mod diferit? Ce fac şi astăzi mulţi dintre cei care se simt împuterniciţi să le impună altora punctul lor de vedere? Ce fac şi astăzi mulţi dintre cei care joacă rolul de părinţi, soţi, profesori, patroni, jurnalişti, politicieni, şamd? Aproximativ tot ceea ce făceau şi acum câteva mii de ani, doar că uneori într-un mod ceva mai discret: nu mai ucid cu pietre ci cu vorbe, nu mai aplică pedeapsa corporală ci şantajul, nu-şi mai impun punctul de vedere cu forţa ci prin manipulare, şamd.

Adevărul a fost şi este în continuare unul dintre principalele motive de dispută dintre fiinţele umane. Fiecare persoană este convinsă de faptul că accesează adevărul suprem şi cum nu poate înţelege şi accepta nicidecum adevărul celorlalţi, îl apără pe al său cu îndârjire şi caută să şi-l impună cu orice preţ, uneori cu intenţia sinceră de a-i “salva” pe ceilalţi. Prin urmare, indiferent că se ceartă sau că luptă cu arme pentru a-şi apăra sau a-şi impune adevărul, fiinţele umane creează şi întreţin un război absolut inutil. Ceea ce e cel mai greu de crezut şi de înţeles uneori, este faptul că fiecare are într-adevăr dreptate. Cum este cu putinţă aşa ceva?

Cine se uită puţin la propria sa experienţă va constata fără prea mare efort faptul că noţiunea de adevăr este relativă. Pe măsură ce persoana evoluează, nivelul său de conştienţă se ridică iar percepţia sa se schimbă. Mult din ceea ce reprezenta pentru ea adevăr de netăgăduit cu ani în urmă e posibil să devină astăzi minciună. În acelaşi mod, e posibil ca o parte din ceea ce ea  percepea în trecut ca fiind minciună, să devină astăzi adevăr. Cel care s-a schimbat nu este nivelul său de inteligenţă ci nivelul său de conştienţă. Fiinţa umană nu poate acţiona niciodată altfel decât în concordanţă perfectă cu ceea ce crede. Credinţele sale îi dictează în permanenţă acţiunile. Cum îşi formează ea majoritatea credinţelor? Preluând cu sau fără discernământ ceea ce lumea şi realitatea exterioară îi prezintă drept adevăr de netăgăduit. Dacă nivelul său de conştienţă e suficient de ridicat, fiinţa umană va îndrăzni să îşi creeze propriile credinţe bazate pe propria experienţă.

Cum se formează spre exemplu în mintea unui copil credinţa că Moş Crăciun există? Cei care îl iubesc cel mai mult şi au grijă de el, părinţii, aduc în atenţia sa această idee şi o întăresc punând cadouri din partea Moşului sub brad în Ajunul Crăciunului sau “închiriind” un Moş Crăciun în carne şi oase. Toate aceste lucruri reprezintă pentru copil realitatea pe care o trăieşte cu toate simţurile sale. La grădiniţă, ceilalţi copii şi educatoarea îi confirmă ideea plantată de către parinţi şi îl întâlneşte din nou pe Moş Crăciun. La serviciu la mami şi la tati, iar îl vede pe Moş Crăciun, iar când televizorul e deschis, ghici cine îi zâmbeşte plin de bunătate: Moş Crăciun! Ce copil s-ar mai putea îndoi de existenţa Moşului? O minciună “nevinovată şi deosebit de frumoasă” tocmai a prins rădăcini în subconştientul copilului pe care toată lumea susţine că îl iubeşte nespus de mult. Îmi pare rău dacă cineva se va simţi rănit de spusele mele, dar nici cea mai bună scuză din lume nu poate justifica o minciună, oricât de frumoasă ar fi ea. Minciuna rămâne minciună, iar copiii pe care susţinem că îi iubim merită întotdeauna adevărul, cel pe care îl percepem în acel moment. Nu voi uita niciodată privirea copilului meu atunci când a realizat că nu există Moş Crăciun şi mi-a spus: nu trebuia să mă minţi!

Ce se întâmplă în continuare? Anii trec şi unii copii se prind mai repede decât alţii că povestea cu Moşul e o păcăleală şi ghici ce se întâmplă? Război, exact ca între adulţi! Unii cred pe bună dreptate că Moşul există, în timp ce alţii ţin cont de propria lor experienţă care le-a demonstrat fără urmă de îndoială că totul a fost o farsă şi susţin pe bună dreptate noul lor adevăr. Cine are dreptate? Toţi! Cum poate să îl lămurească cineva pe un copil care l-a văzut cu ochii săi pe Moş de atâtea ori, că în realitate el nu există? Nici dac-ar vrea, copilul nu poate nega adevărul său. Pur şi simplu nu poate percepe altceva. Singura care îi poate demonstra faptul că “adevărul său” este de fapt minciună este propria sa experienţă. La un moment dat, el va deveni conştient de acest lucru şi atunci vechea sa credinţă încetează să mai aibă putere asupra sa.

O poveste frumoasă şi o minciună nevinovată, nu-i aşa? Şi totuşi, mulţi copii suferă enorm atunci când descoperă că au fost minţiţi. De către cine? De către cei în care au cea mai mare încredere! Cum se simt ei oare şi cu câtă încredere în ceilalţi pornesc în viaţă?

În acelaşi mod se formează majoritatea credinţelor şi indiferent că-i place sau nu, mai devreme sau mai târziu, fiinţa umană va descoperi că majoritatea acestora conţin la fel de mult adevăr precum povestea cu Moş Crăciun. Merită oare nişte simple iluzii atât de mult război şi atât de multă suferinţă?

Cine e obişnuit să îşi observe experienţele, probabil a descoperit faptul că este cu neputinţă ca ceea ce spune referitor la un anumit subiect să fie înţeles de către o altă persoană atâta timp cât aceasta din urmă nu are nivelul de conştienţă necesar pentru a-şi schimba percepţia şi nu doreşte cu adevărat acest lucru. Este o misiune imposibilă şi absolut inutilă. Persoana aude cuvintele, pare să înţeleagă, însă în realitate totul trece pe lângă ea în ciuda faptului că este foarte inteligentă. De obicei, pentru a înţelege, ea trebuie să trăiască şi să ia în considerare propria sa experienţă. Există persoane care se străduiesc să facă o anumită schimbare de teamă că altfel vor fi părăsite sau pedepsite de către cineva de care sunt ataşate. La prima vedere pare că percepţia lor s-a schimbat cu adevărat, numai că de îndată ce nu mai sunt dispuse să se prefacă, ele vor reveni la vechiul lor mod de a fi pentru că în realitate nivelul lor de conştienţă nu s-a schimbat.

În lumea în care trăieşte, fiinţa umană poate falsifica şi manipula orice, se poate minţi pe ea însăşi şi pe alţii la nesfârşit, însă oricât s-ar strădui, nu va putea niciodată să îşi ridice nivelul de conştienţă fără a-şi face pe deplin “temele”. Nivelul de adevăr pe care îl va accesa va fi mereu în perfectă concordanţă cu nivelul său de conştienţă care îi va dicta întotdeauna comportamentul.

Totuşi, cum este cu putinţă ca fiecare persoană să aibă dreptate şi în acelaşi timp să trăiască în armonie cu ceilalţi? Ghis explică foarte simplu acest lucru în cartea sa “Ce naiba am venit să fac pe acest Pământ?”

Dacă ne imaginăm o clădire cu mai multe etaje (fiecare reprezentând un anumit nivel de conştienţă), în care o persoană se află la etajul 1 în timp ce alta se află la etajul 4, cu siguranţă nu vor vedea amândouă acelaşi lucru. Persoana de la etajul 4 a locuit rând pe rând la fiecare dintre etajele inferioare şi cunoaşte perspectiva corespunzătoare fiecărui etaj, în timp ce persoana aflată acum la etajul 1 cunoaşte doar perspectiva de la parter şi de la etajul 1 şi nu poate urca nicidecum mai sus de etajul la care locuieşte.

Deci, persoana de la etajul 1 observă în faţa sa o altă clădire, câţiva arbori, o stradă, şamd. Acesta este adevărul său şi este de netăgăduit. Persoana de la etajul 4 cunoaşte deja perspectiva de la etajul 1 şi nu o contestă, însă ea vede în plus faţă de cealaltă persoană acoperişul clădirii vecine, arborii din spatele clădirii, un pârâu, şamd. Acesta este adevărul său, de asemenea de netăgăduit.

Cine are dreptate? Cu siguranţă ambele persoane. Acoperişul clădirii, arborii din spatele său şi pârâul există oricum în ambele situaţii, atâta doar că persoana de la etajul 1 nu le poate percepe încă, iar asta înseamnă că ele nu există deocamdată pentru ea.

Dacă persoana de la etajul 4 ar încerca să-i impună adevărul său celei de la etajul 1, singurul lucru pe care l-ar obţine ar fi războiul deoarece aceasta din urmă, oricât s-ar strădui, nu poate să-l perceapă pentru că nivelul său de conştienţă nu-i permite deocamdată acest lucru.

Dacă persoana de la etajul 1 ar încerca să-i impună adevărul său persoanei de la etajul 4, ar obţine de asemenea război pentru că aceasta din urmă ştie foarte bine care este adevărul său şi nu îl va nega decât dacă alege compromisul.

Soluţia este foarte simplă şi nu este nevoie de compromis: fiecare recunoaşte adevărul său ca fiind adevărat pentru sine şi adevărul celuilalt ca fiind adevărat pentru celălalt, fără nevoia de a stabili cine are dreptate şi cine greşeşte. E suficient ca fiecare să-l asculte pe celălalt fără a-l judeca şi să-şi spună punctul de vedere fără a încerca să convingă. Deşi pare imposibil, fiecare are într-adevăr dreptate iar în aceste condiţii, războiul nu mai poate exista.

Revenind la autorul articolului care mi-a atras atenţia, acesta ar putea fi etichetat foarte uşor de către ceilalţi ca fiind spre exemplu o persoană rea, lucru care n-ar fi câtuşi de puţin real şi care n-ar conduce decât la alimentarea unui nou conflict. Nu există oameni răi, ci doar oameni care au uitat că sunt fiinţe magnifice capabile să iubească necondiţionat. De obicei, ei au suferit şi suferă atât de mult încât simt nevoia să-i rănească pe alţii pentru a-şi alina propria suferinţă. Mai mult decât atât, când adevărul altora diferă de al lor, se simt realmente ameninţaţi şi vor acţiona în consecinţă având de fapt intenţia pozitivă de a-şi proteja atât punctul de vedere în care cred pe bună dreptate cât şi pe ceilalţi. Poate că sună ciudat, dar acesta este modul lor de a-şi exprima iubirea.

De cealaltă parte, persoana atacată are şansa de a-şi aminti că dacă astăzi se află cumva la un etaj de conştienţă mai ridicat, cu siguranţă cândva a trecut şi ea pe la etajul la care se află acum celălalt. Dacă alege să facă asta, atunci cu siguranţă îl va putea înţelege.

Aşadar, cu un pic de bunăvoinţă din partea fiecăruia, şapte miliarde de puncte de vedere diferite pot coexista oricând în armonie pe planeta Pământ!

Un text de Raveica Atodirese

Atâtea variante de adevăr câţi suntem pe planetă

Ai observat vreodată că ceea ce consideri a fi adevăr sau minciună este relativ şi se schimbă de multe ori odată cu trecerea timpului? Ţi s-a întâmplat ca anumite lucruri să reprezinte pentru tine un adevăr de necontestat cu ani în urmă iar acum să realizezi că de fapt sunt pline de falsitate, sau invers, ca ceea ce tu considerai a fi fals cu ceva timp în urmă să devină astăzi adevăr pentru tine? Şi privind în jur, ai observat că există cam tot atâtea variante de adevăr câţi suntem pe planetă? Care este de fapt adevărul şi cum poţi ajunge la el?

Ca adult, fiind provocat în permanenţă de către experienţele ce apar în calea ta, în adâncul inimii de multe ori ajungi să îţi doreşti cu intensitate să cunoşti adevărul însă în interiorul şi în exteriorul tău s-ar putea să fie atât de multă minciună încât descoperirea acestuia devine o adevărată provocare. Poate că ai tendinţa de a căuta cu disperare adevărul în mintea ta uitând faptul că de cele mai multe ori aceasta te minte, la fel cum îl cauţi în afara ta ignorând faptul că acesta e de asemenea trecut prin filtrul minţii celorlalţi. Şi dacă ghidul pe care îl cauţi este dintotdeauna în tine şi doar ai uitat cum să îl accesezi? Îţi mai aminteşti că atunci când erai foarte mic erai condus de ceea ce simţeai şi mai puţin de ceea ce gândeai? Ei bine, fără să îţi dai seama, prin intermediul simţirii accesai ghidul tău interior, sufletul, sau cu alte cuvinte erai în contact cu realitatea. Ştiai intuitiv adevărul şi îl exprimai într-un mod autentic. De îndată ce ai fost învăţat să gândeşti, lucrurile au început să se complice şi uşor, uşor, ai ajuns să cauţi adevărul în mintea ta şi a celorlalţi, ignorând de cele mai multe ori propriile tale sentimente. Mai mult decât atât, mintea ta a început să genereze emoţii, din ce în ce mai multe şi mai puternice astfel încât adevăratele tale sentimente au ajuns să fie greu de accesat şi identificat. Pe scurt, pe masură ce ai început să creşti, legătura cu ghidul tău interior a fost din ce în ce mai mult bruiată şi scurtcircuitată. Cum a fost cu putinţă asta? Iată un exemplu care te poate ajuta să înţelegi mai bine ceea ce spun:

Cu puţin timp în urmă, mă odihneam pe o bancă în parc când în faţa mea a apărut brusc o fetiţă de vreo cinci-şase ani care a decis să mă salute într-un mod original: a întins mâna şi mi-a arătat că doreşte să batem palma. Era toată numai un zâmbet şi m-a molipsit instantaneu. N-a scos o vorbă, doar mi-a zâmbit şi am bătut palma într-un mod amical după care a dispărut la fel de repede cum a apărut în faţa mea.

Mama sa o însoţea şi, dornică fiind să o educe şi să o înveţe ce înseamnă bunul simţ, a demararat instantaneu procesul de convingere a fetiţei că nu e în regulă ce simte şi ce face. Mai mult decât atât, într-un mod inconştient a început să-i implementeze acesteia propria sa concepţie despre cum ar trebui să fie şi să se comporte ea în această situaţie. Am spus propria sa concepţie? Măcar de-ar fi fost aşa! Aş putea paria că prin ea vorbeau mama, tata, bunica sa sau oricine altcineva cu excepţia ei! Oricum, n-am putut să nu mă întreb ce-o fi văzut ea în neregulă referitor la comportamentul fetiţei.

Ei bine, mai devreme sau mai târziu, dacă situaţia se repetă (şi de obicei se repetă până când conduita copilului este “corectată”), copilul începe să devină confuz şi aşa începe războiul interior între ceea ce simte şi ceea ce este învăţat să gândească precum şi procesul de renunţare la adevărul său atât de mult, încât după un timp va reacţiona precum un roboţel perfect programat când apar situaţii asemănătoare. De ce se întâmplă acest lucru? Orice copil se naşte cu nevoia de a fi iubit, acceptat, de a fi în siguranţă, de a nu fi singur, de a avea tot felul de lucruri necesare supravieţuirii. Când cei din jur încep să îi arate din plin că dacă nu se supune şi nu se comportă precum un copil bine educat  ei îşi vor retrage iubirea, îl vor marginaliza, îl vor pedepsi şamd,  copilul constată rapid că înafara grupului nu va putea supravieţui şi nu va putea să mai aibă ceea ce îşi doreşte şi ca să nu sufere acceptă să le facă celorlalţi pe plac. După un timp, în subconştientul său se formează nişte condiţionări precise care îi vor dirija comportamentul şi gândirea într-o asemenea măsură încât mai devreme sau mai târziu, copilul va ajunge să nu mai ţină cont de ceea ce simte cu adevărat. Mai mult decât atât, dacă ceea ce este el  în realitate este în contradicţie cu ceea ce i s-a spus că ar fi just să fie, copilul va ajunge să se simtă ruşinat, vinovat, cumva în neregulă dacă acţionează conform adevărului său. Şi ca să nu cumva să ajungă să mai trăiască şi acest război interior, în mod inconştient un copil bine educat va acţiona conform conceptelor mentale care i-au fost implementate. Nu în ultimul rând, în timp, la toate acestea se adaugă propriile experienţe neplăcute rezultate din interacţiunea cu ceilalţi  precum şi acceptarea experienţei altora care îi confirmă şi mai mult faptul că toţi ceilalţi au dreptate.

Iată deci foarte pe scurt cum, condiţionat fiind de ideile implementate în mintea sa şi în egală măsură de temerile sale, mai devreme sau mai târziu, copilul va începe să renunţe la simţire în favoarea gândirii şi se va îndepărta de adevărul său.

Şi dacă tot am atins acest subiect, ce zici de volumul uriaş de informaţii care sunt inserate de-a lungul anilor în mintea unui copil la şcoală, informaţii pe care acesta le preia ca atare fără să le pună sub semnul îndoielii, la fel ca şi mulţi dintre profesorii săi de altfel. Care dintre ei poate spune pe baza propriei experienţe cât de adevărate sunt? Care copil este învăţat la şcoală să fie creativ, să pună sub semnul întrebării ceea ce i se predă şi să exprime ceea ce simte? Dacă s-ar întâmpla asta, copilul ar putea păstra şi dezvolta contactul cu sufletul său şi ar fi original şi creativ, însă din păcate totul e planificat minuţios astfel încât acesta să rămână blocat în mintea sa şi să devină un roboţel care repetă şi reproduce la nesfârşit ceea ce i s-a inoculat. La rândul lor, părinţii au fost învăţaţi să procedeze în acelaşi mod astfel încât de obicei transmit şi ei copilului acelaşi gen de educaţie. Cum să te mai mire faptul că vei ajunge să cauţi în permanenţă adevărul în mintea ta şi a altora?

Iată deci în linii mari modul prin care ai fost învăţat să consideri drept adevăr ceea ce alţii ţi-au spus şi iată cum din momentul în care ai preluat totul în mod inconştient acesta a devenit adevărul care ţi-a condus viaţa. În ce măsură a fost şi este de fapt adevăr? În ce măsură acesta este adevărul tău? Experienţele de viaţă prin care ai trecut te-au făcut uneori să pui sub semnul întrebării ceea ce ai preluat în mod inconştient din mediul tău exterior şi iată cum odată cu ridicarea nivelului tău de conştienţă ceea ce era adevăr devine minciună. În acelaşi mod, ceea ce considerai a fi fals din cauza “adevărului” inoculat în mintea ta poate deveni adevăr  dacă începi să îţi pui întrebări, să fii atent la ceea ce simţi şi să ţii cont de datele pe care ţi le aduce propria experienţă.

Trist este faptul că tocmai atunci când ai în faţă adevărul, mintea este cea care te împiedică să-l percepi. Mintea e expertă în a-ţi servi tone de justificări şi concluzii logice şi atunci când intri în jocul său, mai devreme sau mai târziu eşti pierdut pentru că te va convinge de propriul ei adevăr. Şi care este de fapt acest adevăr al ei? Tot ceea ce ai preluat cu sau fără discernământ de la părinţi, fraţi, surori, rude, profesori, prieteni, cărţi, media, şamd, precum şi concluziile extrase din propriile experienţe care de fapt sunt afectate puternic de educaţia pe care ai primit-o. Prin urmare, cât din ceea ce există în mintea ta îţi aparţine cu adevărat? Extrem de puţin şi gândeşte-te că ăsta este “adevărul” pe care ţi-l serveşte mintea ta. Unde este adevărul tău? În ceea ce simţi. Presupunând că ai reuşit să discerni între emoţiile create de către mintea ta şi sentimentele generate de către sufletul tău, problema este aceea că deseori adevărul a ceea ce simţi este total diferit de adevărul minţii tale. Motivul pentru care lucrurile stau astfel este acela că ceea ce simţi este adevărul sufletului tău care crează întotdeauna fără să reproducă în timp ce adevărul minţii tale se bazează pe formule, reţete, repetiţie şi reproducere. Uneori adevărul este atât de greu de crezut de către minte încât devine puţin probabil să iei în considerare ceea ce simţi. Alteori ceea ce simţi intră într-un conflict atât de puternic cu ceea ce îţi spune mintea încât te simţi sfâşiat în bucăţi şi rămâi timp îndelungat blocat în îndoială şi confuzie, incapabil să iei o decizie.

Ce se întâmplă când intuieşti adevărul însă pare atât de greu de crezut sau îţi provoacă atât de multă teamă şi îndoială încât nu te poţi hotărî nicidecum să-l urmezi? Ce se întâmplă dacă permiţi ca mintea ta şi lumea din jur să te convingă să nu-l onorezi? Urmează experienţe de viaţă pline de suferinţă în care lucrurile nu curg armonios (indiferent cât te-ai strădui în acest sens) care te ghidează şi te conduc pas cu pas, indiferent dacă vrei sau nu, înapoi către adevărul tău. Poţi să-l negi în continuare şi să trăieşti o viaţă de coşmar sau atunci când ţi-a ajuns atâta suferinţă poţi să decizi în sfârşit să îl urmezi în ciuda tuturor temerilor, credinţelor şi îndoielilor tale. Cine dirijează acest proces? Există în tine o parte care cunoaşte întotdeauna adevărul, sufletul tău, a cărui raţiune de a fi este aceea de a ghida evoluţia ta, de a te împinge dincolo de ceea ce cunoşti şi de a te conduce pas cu pas către experimentarea a ceea ce eşti cu adevărat. El este cel care te poate ghida fără greş prin noianul de minciuni în care înoţi în fiecare clipă şi cel care aduce în calea ta experienţele care te ajută să evoluezi. Poţi merge în direcţia pe care ţi-o indică sau poţi alege contrariul şi să te agăţi de ceea ce cunoşti, însă mai devreme sau mai târziu suferinţa te va determina să repui în discuţie alegerea ta.

Ce faci atunci când nu reuşeşti să îţi dai seama care este adevărul tău, atunci când mintea ta te ţine în confuzie şi bruiază puternic ceea ce simţi? Ia acea decizie pe care o simţi oportună şi pentru care eşti dispus să-ţi asumi consecinţele şi acţionează. Ceea ce va urma îţi va indica cu precizie dacă eşti în adevăr sau în minciună. Când eşti în adevăr lucrurile curg de la sine fără efort în timp ce minciuna e însoţită întotdeauna de suferinţă şi compromisuri. Aşadar, dacă constaţi că lucrurile se înrăutăţesc, fii recunoscător pentru indiciile primite şi acordă-ţi şansa de a alege din nou.

Are importanţă dacă accesezi şi onorezi sau nu adevărul? Fiecare este liber să dea orice răspuns doreşte acestei întrebări. Mie viaţa mi-a demonstrat faptul că alegerea şi onorarea adevărului înclină întotdeauna balanţa către evoluţie, bucurie şi împlinire în timp ce neonorarea sa înclină balanţa către stagnare, suferinţa şi sclavie.

Un text de Raveica Atodirese

5

Adevărul absolut şi perfecţiunea

În articolul de azi vom face o mica lecţie de vocabular. Şi pentru că mie imi plac foarte mult lucrurile probate, voi folosi un instrument acceptat: Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.  Voi începe prin a vă oferi prima definiţie: cea a Adevărului.

În DEX scrie aşa:

Concordanță între cunoștinţele noastre şi realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realităţii în gândire; ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.

Se spune că adevarul doare şi după cum spunea un medic: „Orice durere reprezintă o inflamaţie.” În cazul nostru, este o inflamaţie a personalităţii sau a acţiunilor noastre. Desigur, nu toate adevărurile dor. Cele care dor sunt semnale de alarmă că ceva nu este în regulă. Continue reading

10

Eşti propriul tău stăpân!

Cum erai la 18 ani… sau la 16? Care erau visele tale? Ce planuri aveai?

Sunt sigură că te-ai gândit de multe ori la asta. Fie că au trecut 2 sau 20 de ani.

Cât din ceea ce ai dorit ai reuşit să realizezi? Câte din visele tale s-au schimbat cu altele, mai „pretenţioase”? Câte dezamăgiri ai avut în timpul ăsta? De câte ori te-ai simţit dezarmat şi incapabil să îţi atingi ţintele propuse? Te-a făcut asta să renunţi sau ai găsit forţa să te reculegi şi să mergi mai departe? Continue reading

11

Body Language – Doar un simplu mit?

Limbajul trupului are un rol foarte important în comunicarea de zi cu zi. Se spune că cea mai mare parte a mesajului pe care dorim să îl transmitem se face prin elemente nonverbale precum postura corpului, privirea, gesturile, expresiile faciale şi nu numai. Cărţi despre limbajul nonverbal, care promit că pot descifra orice gest există la tot pasul. Se ridică însă câteva semne de întrebare. Cât de adevarate sunt cărţile şi sfaturile din ele? Cu câtă exactitate pot descifra ele gesturile cuiva? Sunt ele realitate sau în mare parte ficţiune?

În primul rând, fiecare persoană are felul său propriu de a se manifesta. Nu înseamnă că dacă cineva nu te priveşte în ochi în timpul unei conversaţii te minte şi nici dacă stă cu mâinile încrucişate că a adoptat o poziţie defensivă. Gesturile nu pot fi scoase din context. Trebuie mai întâi să înţelegi întreg contextul în care o persoană reacţionează într-un anumit fel şi abia apoi să încerci să interpretezi gestul său. Poate persoanei respective îi este doar frig, motiv pentru care sta cu braţele încrucişate şi nu încearcă deloc să pară defensivă. Continue reading

CLOSE
CLOSE