Piedicile pe care le întâmpinăm în atingerea unui scop nu sunt altceva decât încercări la care suntem supuşi pentru a ne determina valoarea motivaţiei scopului. În funcţie de cât de puternică este motivaţia, aceste încercări ni se par mai dificile sau mai uşoare. Daca încercările la care suntem supuşi în parcurgerea drumului pentru atingerea scopului ne fac să renunţăm, înseamnă că motivaţia nu este suficient de puternică, că nu este motivaţia corectă, ori că nu ne dorim cu adevărat atingerea acelui scop.

Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să ai cuvinte în inimă, pe care nu le poţi pronunţa. (James Earl Jones)

Iubirea este un element instabil. Creşte aşa… ca praful de copt pentru prăjituri când îl combini  cu o soluţie acidă. Il simţi acolo, în tine, cum creşte şi creşte şi te umple. La un  moment dat îl simţi că a crescut atât de mult, încât nu mai are loc. Ce te faci atunci? Singurul mod în care te poţi elibera de presiunea aceea ce devine insuportabilă este să spui “Te iubesc”.

Atunci când te afli în situaţia de a avea nevoie de serviciile unor angajati din cadrul instituţiilor de stat, cum procedezi? Ce abordare este mai bună şi mareşte şansele unei reuşite? „Mă scuzaţi că vă deranjez, vreau să…” sau „Nu vă suparaţi, mă puteţi ajuta?” ori ştiu eu ce alta formulare. Este mai bine să te prefaci că nu ştii cum se rezolvă problema (oamenii au nevoie să se simtă superiori) sau arăţi că ştii exact ce trebuie făcut (te prezinţi ca egal).

Recent am fost nevoită să bat pe la uşile unor instituţii de stat în vederea soluţionării unor probleme importante (ce nu este important în relaţia cu statul?) legate de o anumită vechime în muncă, respectiv pensionare.

“Poate”. Un cuvânt atât de obişnuit şi totuşi atât de plin de semnificaţie. “Poate” semnifică nesiguranţă, incertitudine, îndoială, ezitare sau chiar dezinteres.

Spui: “Vreau să ne vedem joi” şi primeşti răspunsul:”Ăăăăăă…poate ne vedem”. Răspunsul nu este  DA sau NU. Este “Poate”. Adică “Mă mai gândesc”. Completat cu un eventual “dacă nu intervine ceva”, ar avea ca “traducere” că orice intervine ar fi mai bun decat o întrevedere cu tine. Lipsa unui răspuns ferm te face să te gândeşti şi tu la alternative, deşi pozitia ta initială era cât se poate de clară.

Hortensia Papadat-Bengescu a definit egoismul aşa: Egoismul e zeul cel mare. Nu e la baza existenţei noastre? Şi dacă egoism înseamnă viaţă, tot el înseamnă şi fericire.

Cineva mi-a spus: „Cum poţi să spui că iubeşti un OM, dacă tu nu te iubeşti pe tine?!”

Nu mă gândisem niciodată la iubire din punctul ăsta de vedere. Până la un moment dat, vedeam iubirea ca pe un devotament total. Ca pe un fel de abandon, în care Tu nu mai contezi şi scopul tău este sa-l faci pe celălalt fericit. Din păcate, era un concept total eronat. În clipa în care tu nu mai contezi şi esti dispus să faci lucruri sau să accepţi compromisuri care îţi întinează percepţiile şi principiile, în clipa în care TU încetezi să te mai iubeşti pentru un motiv anume – pe care tu îl crezi întemeiat – eşti la începutul sfârşitului.

Uneori ne întrebăm dacă ne cunoaştem noi înşine cu adevărat. Dacă ceea ce arătăm este ceea ce suntem. Desigur, nu putem arăta exact cum şi ce suntem, dar ceea ce arătăm este adevărat? Atunci când relaţionăm, fiecare dintre noi este perceput într-un anume fel de ceilalţi.  Este adevărat ceea ce vad ceilalîi? Eşti Tu aşa cum te văd ei?

Aghata Christie spunea: “Puţini dintre noi sunt ceea ce par a fi.”

Oare avea dreptate? Oare cei din jurul nostru sunt minciuni mai mult sau mai puţin elaborate sau plăsmuiri create de mintea noastră?

Azi sunt cu capsa pusă! Am mii de nervi şi îmi vine să urlu! Păi cum naiba să nu te scoată din ale tale? La radio, la televizor, în presă, zilnic citim, vedem sau auzim ce mai fac românii. Se omoară, îşi dau foc, se bat. Între ei, nevestele, copiii, vecinii, colegii. Avem emisiuni cu ştiri violente. Avem tot felul de emisiuni pe toate posturile, cu ştiri mondene, unde se mediatizează liste cu fotbalişti regulaţi de nu-ştiu-ce piţipoancă. Divorţuri între vedete. Scandaluri. Beţii. Furturi. Crime. Violuri. Abuzuri de tot felul.

Chiar nu suntem buni decât la aşa ceva? Chiar nu avem altceva de spus şi de făcut decât nenorociri?

Sunt şi câteva emisiuni culturale, de exemplu pe TVR 1, unde sunt invitaţi oameni de cultură, dar se emit la nişte ore atât de inaccesibile încât nici nu le putem pune la socoteală!

Nu poate exista o transformare a întunericului în lumină şi a apatiei în mişcare fără EMOŢIE. (Carl Gustav Jung)

Ora 20.00. Zgomotul produs de motoarele deja pornite se intensifică. Simt cum miracolul ce ne-a acceptat primitor începe să se dezmortească. Alunecă încet către luminile dispuse pe drumul ce-l are de parcurs.

E linişte. Unii urmăresc cu atenţie indicaţiile stewarzilor, în timp ce alţii privesc dezinteresaţi prin hublou. Este o noapte neagră. Sau aşa o percep eu. Poate din cauză că luminile oraşului sunt foarte departe şi singurul contact cu exteriorul sunt beculeţele ce clipesc ritmic, nervoase, indicând şi delimitând traseul.