Se spune că “Ce-i prea mult strică.” şi eu unul nu contest acest lucru: a bea prea mult alcool nu e bine, a te suprasolicita fizic nu e bine… şi aş mai putea continua cu exemple din viaţa mea.

Întrebarea mea este: Oare chiar TOT CE E PREA MULT STRICĂ? Răspunsul meu ar fi: “Nu”… Dar tind să cred că raspunsul cel mai corect este: “Da, tot ce e prea mult strică dacă noi gândim asta.”.

Am observat că anumiţi oameni din jurul meu trăiesc după principiul “Ce-i prea mult strică.”, iar asta n-ar fi un lucru rău dacă l-ar aplica într-un mod corect în viaţa lor.

Se întamplă să cunoşti, sau poate ai auzit doar de la alţii despre persone cu note mari la şcoală, care păreau să aibe toate şansele de reuşită în viaţă şi totuşi ceva nu a funcţionat bine, întrucat ele s-au pierdut undeva pe parcurs şi nu au avut parte de succesul scontat. Ei bine, aşa încep Steven J. Stein şi Howard E. Book să explice importanţa inteligenţei emoţionale în cartea lor: Forţa inteligenţei emoţionale.

Am primit-o de la Motivonti zilele trecute şi imediat ce m-am pus să o citesc mi-a captat atenţia. Autorii preferă să folosească mai multe povestioare şi exemple concrete în loc să se piardă în prea multe explicaţii ştiinţifice, motiv pentru care această carte devine mult mai accesibilă decât altele din acelaşi domeniu. Are însă şi o parte în care sunt prezentate datele studiului pe baza căruia s-a ajuns la concluziile prezentate. De asemenea cuprinde diverse exerciţii şi teste de autoevaluare, toate având drept scop final creşterea EQ.

Câteodată simți că pur și simplu n-ai ce să mai faci. Ai dat-o în bară, și ai dat-o în bară rău de tot. Fie că e vorba de o relație cu un prieten pe care nu o mai poți aduce la normal, fie că ne referim la certurile cu părinții care se sfârșesc foarte dezavantajos pentru noi, fie că am reușit să picăm un examen important pentru viață: de ce există eșecuri și cum putem scăpa de ele?

Pentru început, voi încerca să-ți povestesc felul în care am ajuns să percep eșecurile după căzăturile repetate pe care le-am avut în ultimii 19 ani de viață. Situația fiecăruia dintre noi este unică, așa că nu încerca să faci vreodata comparații între viața ta și viața altora. Vei sfârși prin a deveni mai trist și mai dezamăgit decât ar fi cazul.

Este vorba de o problemă pe care nu o avem cu toţii dar eu o am: iau totul prea în serios, mă enervez când am aşteptări mari “neîmplinite”, îmi stric o zi întreagă din viaţă pentru un eşec cât de mic etc. Trebuie să învăţ să trec peste micile eşecuri şi să ignor micile răutăţi ale celor din jurul meu – ambele mă afectează mai mult decât ar trebui în momentul de faţă.

Până acum ceva timp eram un om al aşteptărilor şi al pronosticurilor. Aveam aşteptări şi pronosticuri pentru fiecare evenimenţel din viitorul meu apropiat. Un exemplu concret: urmează un party iar eu mă aştept să revăd acolo foarte mulţi prieteni. Întâmplarea face că ajung acolo şi sunt total dezamăgit – prietenii mei se comportă urât, party-ul nu e de mine etc. Unde am ajuns? Într-o mică depresie. De ce? Pentru că îmi pasă de aşteptările mele.

O să încep cu o poveste şi o să continui cu câteva idei simple, pe înţelesul tuturor. Povestea, care-i de fapt un schimb de replici între câteva persoane, sună cam aşa:

Tatăl: Vreau să te căsătoreşti cu o fată pe care o aleg eu.
Fiul: Îmi voi alege singur mireasa.
Tatăl: Dar fata este fiica lui Bill Gates.
Fiul: Păi, în acest caz… bine!

Ziua următoare tatăl se duce la Bill Gates.

Tatăl: Am un soţ pentru fiica dumneavoastră.
Bill Gates: Dar fiica mea e prea tânără pentru o căsnicie.

Oare oamenii pot fi ajutaţi dacă nu vor să fie ajutaţi? Sau să spunem ca unii oameni nu-şi dau seama că au nevoie de o schimbare? E o situaţie atât de întâlnită! Cred că o mare parte din populaţia urbană a globului trăieşte în rutină… fapt ce duce la un comportament ciudat, indiferenţă şi lipsă de motivaţie. Li se pare mult prea greu să schimbe ceva, orice.

E greu să-ţi vezi prietenii cum trăiesc ca şi cum ar fi nişte roboţi. Cred că dacă ai nişte sentimente pentru ei merită să încerci să-i dezmorţeşti.

Când vine vorba de dezvoltare personală, cea mai comună problemă de care oamenii se lovesc este lipsa de încredere în sine. Fie că e vorba de înfăţişare fizică, de relaţia cu şefi, părinţi, prieteni sau cu persoanele de sex opus. De exemplu, câţi dintre voi nu au fost în situaţia de a simpatiza pe cineva, o persoană de sex opus, dar de a vă fi frică să îl abordaţi din diverse motive cum ar fi “E prea drăguţ/ă.”, “Nu s-ar uita la mine.”, “N-am curaj să mă duc să îi vorbesc.” şi aşa mai departe?

Vestea proastă e că de cele mai multe ori ai avut dreptate. Acel cineva nu s-ar uita la tine. Şi asta nu pentru că ai fi urât sau prost ci pentru că personalitatea ta slabă nu l-ar atrage cu nimic.

Eşecul este singura oportunitate pentru a o lua de la capăt într-un mod mai inteligent.
- Henry Ford

Succesul vine din eşec după eşec, fără să-ţi pierzi entuziasmul.
- Winston Churchill

Cea mai mare greşeală pe care o poate face cineva este să îi fie frică să greşească.
- Elbert Hubbard

Eşecul este un pas important spre succes. Un pas pe care foarte mulţi nu-l pot face pentru că adesea acesta este văzut drept obstacolul suprem.

Cei mai mulţi învătăm această lecţie când suntem mici, dar o uităm când îmbătrânim. Majoritatea am învăţat să mergem pe bicicletă la o vârstă fragedă. Mai ştiţi momentul când vi s-au dat jos roţile ajutătoare? N-a fost un moment de demoralizare totală? A fost parcă asemenea unui eşec, nu? Până să vi se dea jos acele roţi “ştiaţi” să mergeţi pe bicicletă iar apoi brusc n-aţi mai putut.

Părinţii au continuat să ne încurajeze chiar şi când ne-au văzut căzând cu bicicleta în repetate rânduri. Veneau în spate şi ţineau de şa.