Cât de des te gândeşti că ar trebui să faci un anumit lucru, iar apoi, din varii motive (întemeiate sau nu), îl tot amâni? Acest lucru se întamplă de cele mai multe ori pentru ca nu eşti suficient de motivat să faci un anumit lucru. Ideea e că nu este suficient să îţi doreşti ceva, trebuie să şi acţionezi în consecinţă. Degeaba spui că ai nevoie de o anumită carte dacă tot amâni să mergi la librărie pentru a o cumpăra. Degeaba vrei să ai camera ordonată daca mereu laşi pe mâine momentul în care vei face curăţenie.

Vreau sa propun azi un exerciţiu simplu, bazat pe vizualizare şi legea atracţiei, menit să te ajute să îţi indeplineşti mai uşor şi rapid obiectivele. Este vorba de “goal cards”, un joc motivaţional folosit de foarte mulţi experţi în dezvoltarea personală.

Despre filmul “Yes Man” am scris aici şi am promis că revin cu un articol despre “teoria yes man”.

Această teorie nu există cu adevărat de fapt. Totul a început când Danny Wallace a publicat o carte intitulată “Yes Man” după ce un necunoscut i-a zis în autobuz într-o zi: “Zi ‘da’ mai des!”. Asta l-a făcut pe Danny să scrie o carte despre cum a început să zică timp de un an “Da” la orice.

Desigur, despre asta e vorba şi-n filmul despre care am scris mai sus. Jim Carrey, sau de fapt personajul pe care-l joacă în film, este un om ce nu iese din rutină, ce se ascunde mereu de realitate, ce fuge de probleme în loc să le rezolve… un om fără viaţă, fără vise, fără dorinţe, un semi-robot mi-aş permite să spun.

Nu există niciun om pe lume care să nu posede măcar o calitate care să-l ajute în viață. În schimb există o mulțime de oameni care nu-și folosesc calitățile. De ce? Nu știu cum? Nu au ocazia? Sau doar nu știu ce calități au? Dacă întrebările le putem pune împreună, răspunsurile sunt personale.

Ca să ne lămurim vă propun un exercițiu:

Luați o foaie de hârtie și un pix. Trasați un tabel cu două coloane și câteva rânduri. În prima coloană notați câte o calitate pe care o aveți sau credeți că o aveți și în dreptul ei, în a doua coloană, notați unde vă folosește această calitate. E important să fiți cât mai sinceri și lipsiți de modestie.

Vineri, pe 9 aprilie, am fost la Optimism 2010 – un eveniment ce are ca scop transformarea oamenilor din public în optimişti şi prezentarea unor proiecte optimiste. Am avut parte de mai multe prezentări – unele mai personale, altele mai puţin, unele mai optimiste, altele mai puţin… dar prezentarea lui Cristian Lupşa mi-a rămas prinsă în cap.

El a venit şi ne-a prezentat 25 de lucruri care-l motivează, sau altfel spus: “25 de surse de optimism“. Imaginaţi-vă că unul dintre aceste lucruri era chiar Batman. După ce a prezentat fiecare din cele 25 de surse ne-a rugat să scriem pe o foicică măcar 3 surse de optimism pe care le avem noi – un exerciţiu foarte simplu şi totodată foarte bun.

Şi, se apre că la fel cum antipatizăm “la prima vedere”, simpatizăm, admirăm şi ne îndrăgostim (chiar dacă nu la fel de des cum antipatizăm), tot la prima vedere. Poate vă întrebaţi de ce afirm că nu la fel de des. Mă bazez pe varianta cu perechea simpatică a exerciţiului din acelaşi atelier – al Lisei Bourbeau – în care niciunii nu ne-am găsit perechea la fel de repede.

M-a bulversat oarecum descoperirea – adică purtăm tot timpul vesta antiglonţ? M-am gândit că are legătură cu instinctele de conservare, că probabil suntem programaţi să ne dăm seama de pericole foarte rapid şi că simpatiile, fiind “detalii”, se pot construi – şi e chiar recomandabil să fie aşa – în timp.

Profetul şi unul dintre însoţitorii săi veniseră într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui ajunse la el şi îi spuse: “Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite.” Profetul răspunse binevoitor: “Ai dreptate.”

Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de Profet. Strălucind de bucurie, îi zise: “Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătură şi îşi deschid inimile cuvântului tău.” Mohamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: “Ai dreptate.”

Atât în filmul cât şi în cartea “Alice în ţara minunilor” există următoarea replică:

Alice laughed. `There’s no use trying,’ she said `one can’t believe impossible things.’

`I daresay you haven’t had much practice,’ said the Queen. `When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I’ve believed as many as six impossible things before breakfast.”

Pe mine replica asta m-a lovit pur şi simplu. M-a dus într-o stare ciudată de meditaţie. Am stat şi m-am uitat în gol gândindu-mă la un asemenea “exerciţiu de imaginaţie”.

Ți s-a întâmplat vreodată să nu fii mulțumit de tine, să ai impresia că orice acțiune pe care încerci să o desfășori se lovește de o oarecare rutină, de un anumit tipar care a dus până acum la greșeli dar pe care nu reușești să îl schimbi? Mie mi s-a întâmplt și mă lupt pe cât posibil să scap de hiba asta a personalității mele.

Dacă nu ai înțeles ce vreau să spun, hai să îți dau un exemplu concret: Cunoști pe cineva și te comporți într-un anumit fel. Rezultatul nu e tocmai fericit, indiferent dacă era cineva de sex opus sau un om care ți-ar fi putut deschide uși mai departe. Treci peste eșecul social, însă data viitoare când ți se ivește aceeași ocazie te comporți exact la fel, poate chiar te gândești că cine te place, te place așa cum ești. Și ajungi la același rezultat nefericit.