Mereu am admirat oameni: fie că am admirat-o pe mama sau tata în copilărie, fie că am admirat un coleg din clasa întâi, fie că am admirat un profesor sau un şofer de basculantă, nu-mi amintesc moment în viaţă când să nu fi avut măcar 3 oameni pe care să-i admir la maxim!

Şi prin “admir la maxim” mă refer la faptul că erau idolii mei. Erau oamenii pe care îi copiam fără să vreau. Oamenii a căror atituine o “împrumutam” fără să vreau neapărat. Oameni de la care “furam” tot ce puteam – vorbe, stil de îmbrăcăminte, stil de mers, orice-mi plăcea.

Mereu am crezut că a admira este un lucru foarte sănătos. Când nu admiri pe cineva, atunci ceva probabil e în neregulă cu tine – sau pur şi simplu eşti perfect. Sau te consideri perfect. Şi asta poate nu-i întotdeauna ceva neapărat rău… Dar perfecţiunea nu există.

Te-ai întrebat vreodată chestia asta?

De ce uneori ne dorim foarte tare ca partenerul nostru să aibă orgasm?

Nu vreau să vorbim despre ejaculare precoce şi femei nesatisfăcute. Ci pur şi simplu despre acel sentiment de împlinire pe care-l ai când partenerul tău are organsm…

Totul începe cu piramida lui Maslow.

Mi-am cumpărat cartea asta datorită coperţii super-coloarete şi a titlului care promitea. Deşi se zice să nu judeci o carte niciodată după copertă, mă trezesc uneori cumpărând cărţi fix după copertă…

A durat aproape un an de zile să mă apuc de cartea asta. De ce? Poate pentru că am fost fericit şi nu mă interesau cele 100 de căi spre fericire? Nu ştiu. Cert este că de când pot citi trei cărţi pe zi, iau toate cărţile pe care le-am cumpărat în trecut şi le citesc, fie că îmi mai plac sau nu, să văd ce-i cu ele. :)

“100 de căi spre fericire” este o carte cu 100 de articole scurte, scrise lejer, pe alocuri cu o glumă-două. Cartea-i împărţită în 5 mari categorii a câte 20 de “lecţii”:

Te-ai gândit vreodată la cât de fericit eşti? Acum, în clipa asta… sau în general. De fapt nici nu contează când. Fiecare clipă de fericire e importantă, nu?

Din orele de filosofie din clasa a 12-a m-a fascinat nesimţitul de Aristotel care spunea că scopul omului în viaţă este să fie fericit. Mi-am bătut la cap toate cunoştinţele cu Aristotel pentru că am ajuns să-l cred. Eu cred că trăim ca să fim fericiţi.

Cum ajungem să fim fericiţi? Asta diferă de la om la om. Unii dintre noi suntem fericiţi când avem o familie mare şi frumoasă, alţii când salvăm vieţi, alţii când cântăm…

Răspunde-mi totuşi la întrebarea de mai jos şi apoi gândeşte-te putin la răspunsul dat. De ce ai votat ce ai votat considerând că 10 = foarte fericit şi 1 = deloc fericit.

Aud destul de des oameni în jurul meu plângându-se că n-au deloc noroc (în dragoste, la bani, afaceri, sănătate etc). Dar rareori îi văd luptând pentru mai mult. Adoptă rolul de victimă a destinului şi se complac în această situaţie. Se lasă controlaţi de circumstanţe.

Absolut toţi oamenii au fost creaţi pentru a fi fericiţi, înzestraţi cu toate cele necesare pentru a obţine această fericire. Şi totuşi, majoritatea nu sunt fericiţi. Vor fericire, dar ea le pare ceva atât de irealizabil. De multe ori uită că le e la îndemână, că ei hotărăsc dacă să fie sau nu fericiţi.

Există o vorbă pe care am auzit-o nu de mult şi de care aproape m-am îndrăgostit. Am ajuns s-o spun tot mai des persoanelor din jur care se plângeau că unii oameni profită de ei. Azi, în duş, unde adesea am revelaţii, mi-am dat seama că-i o vorbă tâmpită.

Vorba zice aşa: “Prost nu-i cine cere, ci cine oferă!“.

Cu prima parte sunt totalmente de acord: “Prost nu-i cine cere.”.

Mi-a luat o vreme să înţeleg că a cere e un lucru de bază în universul nostru. Fie că-i vorba de un mic ajutor, fie că-i vorba de un vis imens ce vrei să ţi se împlinească: trebuie să ceri - uneori persoanelor dragi, alteori Universului (da, da, am văzut “The Secret”). Rar lucrurile se întâmplă de la sine, pur şi simplu…

Foarte bine, nici nu trebuie să nu te laşi afectat! (O dublă negaţie mereu o să bage cititorul în ceaţă…)

Oamenii nu-s ca stâlpii. Stâlpii se nasc şi oferă. În schimb primesc nimic. Noi ne naştem, oferim şi apoi primim, chiar dacă nu cerem. Şi este RESPONSABILITATEA NOASTRĂ să acceptăm ceea ce primim în schimbul a ceea ce oferim!

Stâlpii, chiar dacă primesc ceva la un moment dat (fie că intră o maşină în ei, fie că cineva lipeşte un afiş pe ei), vor ignora ceea ce primesc.

Hortensia Papadat-Bengescu a definit egoismul aşa: Egoismul e zeul cel mare. Nu e la baza existenţei noastre? Şi dacă egoism înseamnă viaţă, tot el înseamnă şi fericire.

Cineva mi-a spus: „Cum poţi să spui că iubeşti un OM, dacă tu nu te iubeşti pe tine?!”

Nu mă gândisem niciodată la iubire din punctul ăsta de vedere. Până la un moment dat, vedeam iubirea ca pe un devotament total. Ca pe un fel de abandon, în care Tu nu mai contezi şi scopul tău este sa-l faci pe celălalt fericit. Din păcate, era un concept total eronat. În clipa în care tu nu mai contezi şi esti dispus să faci lucruri sau să accepţi compromisuri care îţi întinează percepţiile şi principiile, în clipa în care TU încetezi să te mai iubeşti pentru un motiv anume – pe care tu îl crezi întemeiat – eşti la începutul sfârşitului.