Surpriză: nici măcar nu sunt nervoşi pe tine ci – ţine-te bine! – le este chiar teamă de tine! Maestrul Osho spune că: “mânia serveşte întotdeauna la ascunderea fricii”. Aşadar, “mânia este o teamă inversata”. De obicei, are loc “efectul boomerang”. Să îl aprofundăm un pic: apare sub formă unei reacţii în lanţ, cineva se enervează pe tine, tu te enervezi pe el şi la rândul tău eşti nervos. Într-un final, îţi verşi nervii pe cea mai apropiată persoană şi apare un haos continuu.

Acum să nu crezi că eşti un mieluşel al Domnului, fără nici o contribuţie sau că tu nu eşti un factor la nervii altcuiva. Nu, în nici un caz, lupule.

Ideea esenţială este că oamenii se enervează pe tine pentru că:

1. Le este frică de tine
2. Le este frică, în general, de mai multe lucruri
3. Le este frică de ceea ce s-ar putea întâmplă cu tine / cu ei / cu voi
4. Le este frică să recunoască ceva

Esenţele tari se ascund în sticle mici? Caracterul dominant (aparent) pe care şi-l aruncă cineva asupra ta – sub formă mâniei – este, de fapt, o dovadă a slăbiciunii lor. Masca socială, pe care şi-o atribuie ”cocosul” din faţa ta, funcţionează doar dacă nu ştii despre ce este vorba. Reprimarea adevăratelor sentimente şi emoţii duce la boală, spun mulţi oameni de cultură şi ştiinţă. Aşa am fost crescuţi sau învăţaţi de către părinţi “fii puternic!” , “fii tare!”, “nu da dovadă de slăbiciune!”, “nu fi fraier!”. Orice sentiment sau emoţie recunoscută te expune pe tine ca persoană.

Tu ce alegi?

Să îţi exprimi sentimentele adevărate sau să foloseşti o mască falsă ca a lor?

Să răneşti oameni la care ţii?

Să fii ipocrit?

Sau să dai un pic dovadă de slăbiciune şi să recunoşti ce se întâmplă cu tine?

“Tu alegi, cheia e la tine!” zicea odata o reclamă la bere şi mare dreptate avea.

De ce se enervează oamenii pe tine? Pentru că sunt slabi. Toţi suntem slabi. Nu există un “Die hard” şi niciun “Terminator” în viaţa reală. Natură umană este una slabă. Aşa că haideţi cu toţii la carnaval. Luaţi-vă masca cu voi şi mănuşile. Nu vreţi să vă murdăriţi pe mâini!

Concluzia?

Mânia nu trebuie aruncată asupra unei persoane reale. Controlează-ţi emoţiile sau te vor controla ele pe tine, sclav al impulsurilor.

Sfatul meu? Când eşti nervos închide-ţi telefonul, televizorul, calculatorul. Ieşi afară şi dă câte ture vrei tu de bloc, parc, parcare, cartier. Vino acasă, fă un duş şi revino-ţi! Oamenii se enervează pe tine pentru că şi tu te enervezi pe ei. Hai să spargem lanţul! Nu îţi fie teamă de sentimentele tale. Aruncă masca la gunoi sau dă 3 ture de bloc.

Totul depinde de tine.

Ne-am adunat la Verde Café şi am lansat o discuţie foarte captivantă despre frică şi cum s-o înfruntăm. Am ajuns împreună la nişte idei foarte interesante şi am aflat o grămadă de poveşti dintre care cele mai discutate au fost cele cu atacatori pe stradă.

Am aflat împreună că frica nu este ceva cu care ne naştem. Frica este ceva ce se învaţa în 2 moduri:

Frica indusă este acea frică învaţată de la ceilalţi: este atunci când părinţi ne tot spun că dacă stăm după ora 10 la calculator vine Bau-bau după noi, atunci când vedem zeci de accidente în trafic la televizor şi apoi ne este frică să călcăm într-o maşină.

Frica trăită este acea frică pe care o adoptăm din cauza unor experienţe anterioare negative. Atunci când îţi este frică să mergi noaptea pe stradă este probabil fiindcă ai fost atacat de nişte persoane în trecut.

Cum poţi să îţi înfrunţi frica?

Dacă ar fi să dăm o formulă generală aceasta este formată dintr-un singur cuvânt: Acţiune. Pentru a putea să îţi înfrunţi frica este nevoie să acţionezi cu multă încredere în direcţia în care îţi este frică. Cum s-a spus şi la întâlnire, dacă îţi este frică de atacatori pe stradă cumpără o pancardă pe care să scrii: “Atacaţi-mă”. :)

Ţie de ce îţi e frică?

M-a bulversat oarecum descoperirea – adică purtăm tot timpul vesta antiglonţ? M-am gândit că are legătură cu instinctele de conservare, că probabil suntem programaţi să ne dăm seama de pericole foarte rapid şi că simpatiile, fiind “detalii”, se pot construi – şi e chiar recomandabil să fie aşa – în timp.

Asta până de curând, când am auzit la cineva că are puţini prieteni, fiindcă nu poate să ţină la prea multă lume. Ca şi cum iubirea ei era limitată şi simţea că-i trădează pe prietenii vechi fiindcă dilua sentimentele pentru ei dacă şi-ar fi construit noi relaţii… Undeva era o frică, pe care unii o consideră perfect motivată, iar alţii o consideră stupidă.

Oare iubim cu frică? Frica de a trăda, frica de a fi părăsiţi, păcăliţi, înşelaţi. Admirăm sincer, sau cu frică (adică invidiem)? Am întâlnit oameni care trebuie să găsească un defect unei persoane pentru a se putea ataşa de aceasta (Eric Berne spune că joacă un joc numit “Blemish – defect, pată”). Frica de a nu fi suficient de buni ne face asta. La fel, când găsim calităţi incontestabile cuiva, trebuie să existe condiţii excepţionale care să-i fi ajutat, de care noi n-am avut parte.

Ceva se ascunde în spatele acestor “pete” pe care le căutăm pe “tricoul” altora. Vrei să ştii ce?

Încearcă următorul exerciţiu

(e foarte asemănător cu primul, vei vedea):

1. Notează o atitudine pe care o admiri la cineva, cu explicaţii şi exemple (legată de persoana respectivă şi atitudinea ei)

2. Mai cunoşti persoane care îi seamănă întrucâtva?

3. Te vezi şi pe tine astfel, uneori? Dacă da, dă un exemplu! Dacă nu, întreabă-i pe cei apropiaţi (s-ar putea să te vadă mai bine)

4. Dacă ţi-ai acorda dreptul de a fi ce admiri, ce lucru neplăcut ţi s-ar putea întâmpla?

Ce-ai descoperit? O credinţă care nu-ţi face deloc bine, mai mult ca sigur. Ce-ai de făcut? Fii ceea ce admiri acordându-ţi dreptul de a-ţi fi teamă! E uşor? Prima dată, deloc! E normal să fie aşa, dar spunând da unei experienţe nu vei face decât să deschizi un drum nou altor experienţe, ciudate, înfricoşătoare, plăcute sau nu. Ce înseamnă asta? Că vei începe să trăieşti, nimic mai mult.

Povesteşte-ne când ţi-ai învins frica şi ai simţit că trăieşti! Avem cu toţii nevoie de experinţa ta, chiar dacă uneori o consideri nesemnificativă. Sper că te vei ridica deasupra fricii şi vom auzi o vorbă de la tine.

Profetul şi unul dintre însoţitorii săi veniseră într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui ajunse la el şi îi spuse: “Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite.” Profetul răspunse binevoitor: “Ai dreptate.”

Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de Profet. Strălucind de bucurie, îi zise: “Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătură şi îşi deschid inimile cuvântului tău.” Mohamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: “Ai dreptate.”

“O, stăpâne, rosti însoţitorul lui Mahomed, i-ai spus primului bărbat că are dreptate, iar celui care susţinea contrariul i-ai spus la fel. Totuşi negrul nu poate fi alb.” Mohamed îi răspunse: “Fiecare vede lumea aşa cum se aşteaptă ca ea sa fie. De ce să îi contrazic pe cei doi? Unul vede răul, celălalt binele. Ai spune ca unul dintre ei greşeşte; dar nu sunt oamenii de aici şi de pretutindeni deopotriva buni şi răi în acelaşi timp? Niciunul dintre cei doi nu a spus ceva greşit, doar ceva incomplet.”

(Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie – Nossrat Peseschkian)

Îmi aduc aminte de prostul obicei al unor prieteni de a imita tot ce spuneam si făceam la un moment dat. Asta se termina tot timpul cu o bătaie.

Mai târziu, m-am gândit de ce era atât de enervant pentru mine ca cineva sa mă imite. În mod normal, ar fi trebuit să-mi placă, fiindcă asta presupune că cineva îţi dă destul de multă atenţie, lucru pe care-l căutăm cu toţi.

După mai mult de douăzeci de ani, mi-am dat seama care era problema – nu îmi plăcea chiar tot la mine, unele lucruri chiar le urăsc, cu unele mi-e ruşine…

Exerciţiu

Îţi propun un exerciţiu relativ simplu prin care şi tu poţi cunoaşte părţi inconştiente din tine, pe care le accepţi sau nu.

Fă o pauză şi pune pe hârtie numele unor oameni care te irită şi toate motivele pentru care lucrurile stau aşa. Fii detaliat, pune situaţiile concrete în care sunt enervanţi.

Apoi fă următorii paşi:

• Notează ce te deranjează la persoana respectivă cu explicaţii şi exemple.
• Ce îi reproşezi, sau cum o acuzi că e?
• Acum încearcă să-ţi aminteşti când tu te-ai comportat la fel ca el/ea, când te-ai abţinut să reacţionezi cum face ea, sau când cineva te-a acuzat de acelaşi lucru.
• Care era motivaţia ta în acea situaţie, şi de ce te temeai (pentru tine)?
• Poţi accepta acum că şi acea persoană avea aceeaşi motivaţie sau că-i era frică?

Paradoxal, singura modalitate de a schimba această atitudine este să acceptăm că uneori suntem exact ceea ce criticăm mai tare la alţii, fără însă a ne acuza pentru asta.

Prima dată când am făcut o variantă a acestui exerciţiu, a fost în cadrul unui atelier al Lisei Bourbeau. Ne-a cerut să scriem pe hârtie două persoane dintre participanţi cu care nu am vrea să lucrăm şi motivul. Prima mea antipatie era o tipă – psiholog – care dădea sfaturi nesolicitate tuturor pe un ton fals încurajator. I-am scris numele pe hârtie alături de motiv, într-un limbaj tehnic, ca un diagnostic ‘Este prea intruzivă’. Ulterior, când s-a aşezat în apropierea mea, am tras cu ochiul pe foaia ei (apropos de intruziune) si am văzut numele meu alături de ‘Se bagă în seamă’. Nu mi-a fost prea uşor.

Exerciţiul m-a ajutat să văd cum frica de a nu fi descoperiţi cu adevărat ne-a dezvoltat un al şaselea simţ – ne ferim de peroanele care ne-ar putea răni spunându-ne adevărul şi avem relaţii ‘călduţe’, comode, cu oameni care ne sunt indiferenţi.

- Ţie de ce ţi-e frică?

De multe ori nu facem anumite lucruri din cauza temerilor. De exemplu unora dintre noi ne e frică să nu fim refuzaţi atunci când cerem un ajutor celor mai “avansaţi”, mai “buni”. Chit că-i vorba de şcoală, serviciu, donaţie sau orice altceva. Avem o frică incredibilă faţă de refuzuri.

Povestea

Am ajuns la un moment dat în viaţa mea să fiu şi eu bun la ceva. Nu contează ce… Ideea e că prieteni, dar şi necunoscuţi, au început să-mi ceară ajutorul cu diverse chestii mici sau favoruri măricele. Am ajutat pe absolut fiecare necunosc care mi s-a adresat politicos şi totodată pe fiecare prieten sau cunoştinţă. Apoi am cunoscut şi acea persoană care nu ştia cum să-mi zică că are nevoie de ajutorul meu. Îi era jenă să îmi ceară ceva, deşi eu ajutam deja tot felul de oameni. Tot ce trebuia să facă era să-mi zică. Dar nu-mi zicea, îi era jenă şi frică că o să spun: “Îmi pare rău, dar nu pot.“.

Poţi obţine tot ce îţi doreşti în viaţă dacă îi vei ajuta pe alţii să obţină ceea ce îşi doresc.

- Zig Ziglar

Mie, în primul rând, îmi era jenă să refuz oamenii care aveau nevoie de ajutor. În al doilea rând… în cele mai multe cazuri îmi făcea (şi încă îmi face) plăcere să ajut. Deci, oricum nu aş fi refuzat niciodată persoana aceea.

Între a primi un refuz şi a nu cere trebuie să alegi MEREU să primeşti un refuz.

Dacă primiţi un refuz înseamnă ca aţi cerut. Dacă aţi cerut, aţi făcut tot ce puteaţi să faceţi ca să primiţi ce aţi cerut. N-a fost să fie de data asta… mergeţi mai departe, cereţi altcuiva.

Imaginaţi-vă, ca în Sims, că aveţi deasupra capului o bară de viaţă… dar în loc de viaţă acolo strângeţi refuzuri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Când se umple bara faceţi un upgrade, deci deveniţi mai buni.

Cereţi fără frică!

Eu am început să cer lucruri (atât mici ajutoare cât şi bunuri sponsorizate) după ce m-am prins că eu ajut cam mulţi oameni. Nu m-am gândit nicio clipă la refuz pentru că mă gândeam că daca eu nu refuz oamenii… de ce aş putea eu fi refuzat? Mulţi din cei pe care i-am ajutat eu la început m-au ajutat mai târziu. Aş putea da o listă întreagă de oameni cărora le mulţumesc că m-au ajutat cu tot felul de lucruri (de la mâncare pentru un eveniment până la HTML şi PHP).

Am văzut cât de uşor mi se deschid uşile şi am rămas plăcut surprins. Mi-am propus apoi să ajung mai sus şi mai sus. Am cerut ajutor în stânga şi în dreapta. Am cerut sfaturi (deci … o putem considera consultanţă) unor oameni ce nu credeam eu că îmi vor răspunde la un mail în veci, am cerut închirierea unui bar gratuit şi multe-multe altele.

Am trimis mailuri, am dat telefoane, am făcut cunoştinţă cu oameni, am cerut păreri şi sfaturi şi nu cred că am primit peste 2 refuzuri până acum. Şi atunci când le-am primit să nu credeţi că am început să plâng şi să mă retrag. Nu! Dimpotrivă… M-am gândit, poate chiar puţin nepotrivit, dar aşa am trecut eu peste: “Eh, doar un alt om rău ce nu vrea să mă ajute. Mergem la următorul.”.

Concluzia (schematizată)

1. Cânt ţi se cere ajutorul fă tot posibilul să ajuţi. Vei fi ajutat de cel ce l-ai ajutat fix atunci când ai nevoia mai mare.

2. Fă cunoştinţă cu oamenii pe care-i admiri sau care crezi că te pot ajuta şi nu-ţi fie frică să le ceri ajutorul. N-ai nimic de pierdut.

Jesus of Nazareth (Matthew 7: 7-8)
Ask, and it will be given you; seek, and you will find; knock, and it will be opened to you. For everyone who asks receives, and he who seeks finds, and to him who knocks it will be opened.

Şi un mic video:

O să încep cu două temeri pe care le aveam eu şi voi continua cu temerile pe care probabil le ai tu. La finalul articolului este un sondaj. Hai să vedem de ce ne este cel mai frică.

Povestea mea

Deşi simţeam că îmi plăcea (nu ştiu cum simţeam asta, dar o simţeam) să vorbesc în public, să tin prezentări, să vorbesc la radio (am făcut şi asta) – îmi era frică să fac toate astea. Atât de frică încât vocea mea se schimba, începeam să tremur şi să transpir vizibil şi uneori chiar îmi apăreau lacrimi în ochi. Cine ascultă o emisiune la radio dacă prezentatorul vorbeşte încet şi cu o voce tremurândă? Cine e atent la o prezentare dacă prezentatorul transpiră excesiv şi tremură de abia stă pe picioare? Foarte puţini oameni.

Prima dată când m-am dus la radio mi-a plăcut foarte mult. Am stat în studio şi am urmărit emisiunea: prezentatorul avea un invitat cu care purta o discuţie. Eu trebuia doar să văd cum decurg lucrurile şi să spun după emisiune dacă vreau sau nu să prezint şi eu o astfel de emisiune. Desigur că am zis, în maximă inconştienţă: “Da, vreau! Îmi place!“.

O emisiune mai târziu mă făceam de râs alături de invitatul meu la radio. Vorbeam mai puţin şi mai încet ca propriul meu invitat. A fost groaznic. Abia aşteptam pauzele. Am continuat încă câteva emisiuni la radio şi desigur că lucrurile s-au calmat. Când am văzut că publicul vorbeşte cu mine (printr-un chat) am început să-mi controlez vocea.

Am făcut şi prezentări în faţa a două sute de elevi. Era o prezentare despre ţigări, de ce sunt nocive, nişte statistici, o părere personală etc. E greu ca elev să prezinţi altor elevi motive pentru care nu-i bine să fumezi în timp ce ei toţi, la vârsta adolescenţei fiind, fumau. Repetasem de multe ori prezentarea. O făcusem întâi în faţa câtorva profesori cu emoţii maxime, tremurat şi transpirat. În faţa elevilor a fost mult mai greu. Sala era imensă. Mi-a tremurat vocea, desigur, dar când m-am văzut aplaudat de fumători de vârsta mea am avut un sentiment pe care-l ai destul de rar.

Temerile ţi le înfrunţi înfruntându-le

Da, atât de simplu este. De temeri nu scapi sub nicio formă dacă nu ţi le înfrunţi. Ştiţi cum se tratează arahnofobia (adică frica de păianjeni)? Se tratează cu păianjeni!

Singura modalitate de a scăpa de închisoarea fricii este acţiunea.

- Joe Tye

Ţie de ce îţi este frică?

Îţi e frică să susţii prezentări sau să vorbeşti în public?

Îţi e frică să fii refuzat? (s-a scris aici despre asta)

Îţi e frică să faci schimbări sau să începi un nou proiect, o nouă afacere?

Îţi e frică de eşec? (s-a scris aici despre asta)

De orice ţi-ar fi frică trebuie să înţelegi că doar acţionând cu frică vei scăpa.

De ce să nu-mi ignor temerile?

Este cea mai frecvent întâlnită greşeală când vine vorba de temeri. Oamenii îşi ignoră temerile şi pierd tot felul de ocazii din această cauză. Pe lângă asta mai păţesc şi următoarele:

• Le scade respectul de sine.
• Se simt frustraţi şi lipsiţi de putere.
• Îşi sabotează indirect succesul.
• Duc o viaţă plicticoasă, lipsită de evenimente.

Pe termen lung retragerea nu este cea mai bună abordare a problemei. Înfruntă-ţi temerile din timp! E spre binele viitorului tău.

A fugii de propriile temeri este o strategie sortită eşecului.

- Jeff Keller

Şi sondajul…