Acum ceva timp am vorbit despre câteva trucuri utile în caz că trebuie să vorbim în faţa unui public, asta însemnând orice altă persoană în afară de imaginea noastră reflectată în oglindă.

Cele două aspecte ce urmau să fie tratate erau: cui ne adresăm şi cum ne adresăm. Haideţi să vedem cum rezolvăm, în favoarea noastră, prima problema.

La prima impresie, publicul e ultimul la care te gândeşti. Un motiv e că ne e foarte frică să ni-l conturăm clar şi concret în faţa ochilor, să nu devină, Doamne fereşte, real, şi atunci am îmbulinat-o cu totul. Dar publicul joacă un rol destul de important în toată acestă piesă de teatru care este speech-ul nostru. Un public bun te poate salva în timp ce unul pus pe şotii te poate scufunda atât de adânc încât să nu mai nimereşti microfonul sau locul central de pe scena niciodată.

Nu mereu în viaţă facem ce ne place. Unora dintre noi le-a plăcut la grădiniţă, dar sunt sigur că alţii îşi disperau părinţii ţipând şi ascunzându-se prin casă pentru că nu voiau să se ducă la grădiniţă în fiecare dimineaţă. Apoi a fost şcoala. Multora dintre noi le-a displăcut trezitul dimineaţa, nu? Şi apoi a fost job-ul. Job-ul pe care-l faci în silă e un job prost ales, şi este fix vina ta că l-ai ales!

Uneori am fost nevoiţi să ducem gunoiul, alteori să ducem un amic beat acasă… şi aşa mai departe. De exemplu mie nu-mi face mereu plăcere să pregătesc de dimineaţa cafeaua pentru alţii pentru că vreau cafeaua mea înainte de toate! Sau uneori nu pot să scriu anumite texte/articole la cerinţă (plătite adică) pentru că nu am inspiraţie, nu mă pasionează subiectul.

Cum să vorbeşti în faţa oamenilor … Şi să nu îţi fie ruşine să dai mâna cu ei după aceea?

De fiecare dată când trebuie să vorbim în faţa unui public, prima reacţie este să ne panicăm, să ne speriem. Ne trec prin faţa ochilor tot felul de scenarii care mai de care mai înfricoşătoare: dacă îmi pierd foaia de pe care trebuie să citesc, dacă mă bâlbâi, dacă nimeni nu mă ascultă, dacă oamenii se ridică şi pleacă exact când începe să fie mai interesant, dacă nu vor râde la gluma mea, dacă nu voi ştii să răspund la întrebări, şi aşa mai departe.

Cu toate acestea fiecare din noi a trebuit la un moment sau altul, în faţa unui public mai mare sau mic, în faţa prietenilor sau a unor necunoscuţi să ne prezentăm o lucrare, un referat sau doar să ne expunem punctul de vedere. Şi cu toţii am supravieţuit. Nu am auzit pe nimeni încă să se omoare din cauza unui “speech”, deci trebuie să existe nişte trucuri pentru a pleca de pe podium cu fruntea sus – şi asta nu neaparat de frică să nu dăm cu ochii de unul sau altul.

Se ştie că detaliile uneori sunt foarte importante, deşi definiţia cuvântului “detaliu” sună cam aşa:

“Element (neesențial) dintr-un ansamblu; parte (secundară) a unui lucru; amănunt.”

Pentru mine anumite “detalii” ale comportamentului meu sunt esenţiale pentru a-mi face singur o zi frumoasă. Detalii esenţiale? Da, detalii esenţiale!

O să enumăr câteva dintre aceste detalii care-mi fac ziua mai frumoasă. Unele par stupide în timp ce altele par logice şi de rutină, dar ideea e că cu cât dai mai multă atenţie “detaliilor esenţiale”, cu atât va fi ziua mai frumoasă.

Oare oamenii pot fi ajutaţi dacă nu vor să fie ajutaţi? Sau să spunem ca unii oameni nu-şi dau seama că au nevoie de o schimbare? E o situaţie atât de întâlnită! Cred că o mare parte din populaţia urbană a globului trăieşte în rutină… fapt ce duce la un comportament ciudat, indiferenţă şi lipsă de motivaţie. Li se pare mult prea greu să schimbe ceva, orice.

E greu să-ţi vezi prietenii cum trăiesc ca şi cum ar fi nişte roboţi. Cred că dacă ai nişte sentimente pentru ei merită să încerci să-i dezmorţeşti.