Am hotărât să-l iau la întrebări pe Octav pentru că e printre puţinii oameni care parcă-i plin de inspiraţie mereu şi face totul cu pasiune. De fiecare dată când am un moment de “cădere” pot intra pe blogul lui. :)

Ba chiar mai mult, Octav l-a desenat pe Motivonti! Monstrul verde-i opera lui.

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Pe scurt: Octav, 27 de ani, Comunicare şi Relaţii Publice, îmi plac istoria, gramatica, hip-hop-ul, stand-up comedy, James Brown, Fight Club şi Moromeţii. Toată ziua sunt pe bicicletă, cred în karma şi nu vreau să emigrez nicăieri! Îmi place să desenez, iar numele de scenă e Smoking Cool Cat, un nume dat total la mişto care nu mă aşteptam să devină un adevărat brand.

Octav Ungureanu arătând lumii o poză reală cu Octav Ungureanu

Ca toţi copiii, desenam când eram mic, singura diferenţă e că am uitat să mă opresc din desenat. Am devorat toate desenele animate posibile (în special cele din perioada anilor ’40, denumită şi Cartoon Golden Age, dar şi “clasicele” recente ca Dexter, Family Guy sau Futurama). Colecţionez reviste de benzi desenate de la Pif, Mickey Parade şi SpiderMan, până la Hardomics şi Too Much Coffee Man. În generală şi în liceu desenam doar pentru mine şi colegi, dar în 2006, total întamplător, am participat cu nişte prieteni la Salonul de Benzi Desenate de la Sala Dalles, unde am primit un mic loc care rămasese gol ca să-mi expun nişte desene. Văzând cât de bine au fost primite m-am hotărât să mă ocup mai serios de asta.

Life drawing

3. Înainte să-ţi faci blogul, desenai? Arătai cuiva ce desenezi? Sau însuşi blogul a fost “marea rampă de lansare”?

Blogul a fost într-adevar “marea rampă de lansare” pentru că mi-a dat ocazia să desenez şi să “public” zilnic, să interacţionez cu alți pasionați și să strâng la un loc destul de multe informații despre domeniu: artiști, reviste, webcomics, resurse și sfaturi despre cum să desenezi. Blogul mi se pare un mijloc chiar foarte bun de comunicare, asta dacă și ai ceva de spus!

4. Ai ajuns să-ţi monetizezi pasiunea… (faci desene pentru tot felul de reviste) te aşteptai la asta când ai lansat blogul? Era un vis de-al tău? Sau s-a întâmplat şi ai acceptat ofertele pur şi simplu?

Când am făcut blogul și m-am apucat mai serios de desenat nu m-am gândit la altceva decât la desenatul propriu-zis. Mulţi îmi spuneau să mă fac cunoscut, să trimit la ziare și reviste și într-o zi am cedat, am dat un mail la ziarul Compact și ce sa vezi? în mai puţin de 2 săptămâni publicam primul meu serial de benzi desenate, era vorba de Iepurașul Urban pe care sper să-l readuc la viaţă într-o bună zi. Au urmat alte colaborări, expoziții și evenimente toate plecând într-un fel sau altul de la oameni care mi-au descoperit blogul. Acum am un serial săptămânal cu un extraterestru simpatic în Șapte Seri și încă un serial săptămânal pentru newsletter-ul MyJob.

Şapte Seri cu un comic de Smoking Cool Cat în dreapta

5. De mult îţi doreai să lansezi o revistă cu comics-uri româneşti. În vara acestui an ai reuşit… Ai lansat o revistă (de fapt două, nu?) făcută de tine. Care-i povestea din spatele acestor reviste şi care-i reţeta succesului?

De mult visam la propria revistă de benzi desenate dar visul mi se părea atât de departe pentru că mă gândeam la foarte multe piedici și obstacole până când într-o zi când m-am gândit să nu-mi mai fac atâtea probleme și s-o fac pur și simplu și ce-o fi o fi. A fost nevoie doar de niște timp și bani, aşa că am scos chiar 2 reviste: una numită COMICS cu cele mai apreciate desene de pe blog și invitați de onoare ComicsCevaMărunt, o revistă pe care vreau s-o dezvolt și să promovez în ea tot ce înseamnă comics și BD autohtone; și încă o revistă PERSONAJE cu peste 100 de oameni reali din București desenați pe stradă sau în stațiile de Metrou. Ambele reviste au fost foarte bine primite și plănuiesc să merg mai departe cu ele. Deocamdată le puteți comanda pe blog sau le găsiți la Librăria Jumătatea Plină. Nu știu care ar fi rețeta succesului, dar dacă vrei ceva cu adevarat nu mai căuta scuze și apucă-te să obții acel ceva!

6. Te-ai gândit să renunţi la actualul tău job şi să trăieşti DOAR din aceste comics-uri pe care le faci? Sau încă nu-i cazul să-ţi concediezi şeful?

Am norocul să lucrez într-un domeniu și mai ales într-un mediu care îmi fac plăcere și anume fac ilustrații și character design pentru AdWorks Media, aşa că reușesc să împac foarte bine job-ul cu pasiunea mea pentru desenat. Se câștigă și din comics, dar acum e o perioadă destul de grea până și pentru acest domeniu.

7. Care-s planurile tale de viitor?

Planurile de viitor includ dezvoltarea celor două reviste și cât mai multe colaborări și expoziții. Pentru asta e nevoie de timp pentru desenat și mai ales inspirație.

8. Zi-mi ce înţelegi prin “optimism”.

Optimismul este atunci când mergi pe stradă și în loc să privești trotuarul plin de gunoaie, privești cerul senin și te gândești că vei avea o zi minunată. Dacă tot te gândești la ceva, de ce să nu te gândești la ceva pozitiv?

Optimismul în viziunea lui Octav

9. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

“Fii exemplul pe care vrei să-l vezi în jurul tău.” Mahatma Gandhi

L-am luat la întrebări pe Adrian nu pentru proiectul de succes căruia ia dat naştere, ci pentru a atinge un alt subiect destul de sensibil: brandul personal. E adevărat că n-a fost prea vorbăreţ dar cred că în răspunsurile de mai jos sunt câteva informaţii foarte preţioase despre “personal branding” pus în relaţie cu pasiunile fiecăruia, proiectele lui şi tot aşa.

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Am stat 20 de ani în Moineşti, apoi 5 ani în Iaşi, iar de alți cinci sunt în București.

2. Dacă tot ai terminat filosofia: care-i filosofia din spatele lecturilor urbane?

Comportamentul oamenilor se schimbă în funcție de contexte. Un metrou în care mulți oameni citesc sau un parc în care mulți oameni citesc sunt contexte sociale care încurajează alte comportamente decât un metrou și un parc în care majoritatea oamenilor scuipă pe jos.

În plus, dincolo de îmblânzirea unui spațiu public, Lecturi Urbane spune poveste oferirii unei cărți unui străin pornind și de la idee că dăruind, vei dobândi.

3. Lecturi Urbane în ziua de azi pare să meargă de la sine… ce urmează?

Ca orice inițiativă, Lecturi Urbane are o echipă în spate. Este o echipă mică, însă vivace și entuziastă. Lucrurile se reglează de la sine, dacă este creat contextul necesar, iar rolul echipei Lecturi Urbane ar fi tocmai acesta: a crea contextul în care oamenii să poată crește oferind și citind.

Lecturi Urbane este o poveste în care sper să fiu provocat în următorii de 2-3 ani. Dincolo de un proiect mișto, intenția noastră este să punem bazele unei mișcări în toată regula.

4. “Adrian Ciubotaru” este un deja un brand. Când zic “Adrian Ciubotaru” zic “pasiune”, “carte”, “ambiţie” şi multe alte cuvinte frumoase. Cum ţi-ai creat acest brand personal atât de puternic?

Cineva mi-a spus recent, încercând să mă insulte, că sunt un brand… ca Ion Iliescu. Trecând de glumă, e mult spus un brand, însă consider că numele meu, cel puțin în anumite zone ale online-ului, spune ceva.

Nu cred în branduri peste noapte. Să nu uităm că sunt blogger din 2005, iar primele proiecte în afară de blogul personal le-am inițiat în 2009, iar în 2010 pun din plin umărul la capitolul activism.

5. Dacă tot am deschis vorba de brand personal: care-i diferenţă dintre Adrian Ciubotaru din 2007/2008 şi Adrian Ciubotaru de azi?

Recent, o prietenă mi-a citit articolele din perioada 2005-2008 și a fost uimită de transformarea prin care am trecut.

În ultimul timp am devenit mai orientat spre acțiune. Dacă înainte îmi ilustram punctele de vedere în eseuri și articole, acum încerc să le ilustrez implicându-mă în și inițiind chestii.

“Brandul personal poate ajuta proiectul, iar proiectul poate să pună o cărămidă frumoasă la numele tău.”

6. Cât de mult crezi că te ajută brandul tău personal în proiectele tale?

Este o mişcare cu sens dublu. Brandul personal poate ajuta proiectul, iar proiectul poate să pună o cărămidă frumoasă la numele tău. Repet, când vorbim de brand personal, vorbim pe termen lung, vorbim de construirea unor percepţii şi dezvoltarea unor pasiuni.

7. Tu faci brandul personal sau se face de la sine? Lecturi Urbane a facut brandul Adrian Ciubotaru sau Adrian Ciubotaru a facut brandul Lecturi Urbane?

Cu Lecturi Urbane lucrurile s-au nimerit bine. Preocuparea mea pentru cărţi şi dorinţa mea de implicare s-au regăsit într-o singură poveste, iar o poveste adevărată este cea care poate cuprinde tendinţe aparent contradictorii.

8. Pe vremuri ştiu că erai fumător… ce s-a întâmplat?

Am fumat 9 ani de zile, iar din martie 2009 am renunţat. Motivele pot fi găsite aici.

9. Spre final ceva cât mai metafizic: Crezi în Legea atracţiei?

Cred în Legea Atracției, însă nu cred că doar ea există. Cred în conspirarea Universului pentru dorințele noastre, însă nu cred că orice dorință merită împlinită.

10. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

“Relax, you have plenty of time.”

Când nu te grăbești, timpul se dilată și vei avea timp de toate.

Încă nu l-am cunoscut în carne şi oase – dar simt că urmează – şi nici nu i-am citit cartea, dar după interviul acesta chiar ar fi cazul.

Ştefan mi-a răspuns simplu şi la obiect. Este un interviu relativ scurt cu un om cu o atitudine “perfectă” (dacă-mi permiteţi să spun asta).

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Cine sunt? Aş vrea să ştiu şi eu. În rest, pot să-ţi spun simplu că fac multe, de la job (management) la antreprenoriat (aici nu pot să dau detalii momentan, dar voi lansa curând un proiect antreprenorial online, de anvergură), de la scris (cărţi, blog, articole etc.) la diverse proiecte de dezvoltare personală (seminarii, conferinţe etc). Chiar sunt hotărât să fiu mai selectiv cu proiectele în care mă implic, ca să pot prioritiza mai bine şi să mă concentrez mai bine pe fiecare.

2. În 2008 ai scris cartea intitulată “Concediază-ţi şeful!” – zi-mi de ce ai ajuns să scrii o asemenea carte? Ţi-ai concediat şeful?

Este întrebarea pe care mi-o adresează de obicei cei care nu mi-au citit cartea. Deşi titlul este provocator şi catchy (motivul pentru care, de altfel, l-am ales), nu concedierea şefului este scopul cărţii. Ci angajarea unui şef pe măsura ta (adică găsirea unui job aşa cum îţi doreşti şi cum meriţi). Oamenii cred încă şi acum că găsirea unui job de succes ţine de noroc, şansă, pile, mită etc. Şi normal că nu reuşesc, pentru că deja pornesc în cursă cu un grav handicap, o cruntă autolimitare în propria lor minte. În carte îi învăţ pe oameni că dacă ai un scop şi un plan, dublate de hotărâre şi acţiune, jobul visat va fi al tău.

Şi ca să mă laud: da, mi-am concediat un şef în trecut. Iar în prezent am şeful pe care oricine şi l-ar dori.

3. Am intervievat câţiva oameni pe care-i admir tocmai pentru că s-au lăsat de job-ul lor şi au început să-şi monetizeze pasiunea. Ce părere ai despre oamenii care fac acest lucru?

Deşi eu nu mi-am părăsit jobul (acesta de acum), îi admir pe aceşti oameni şi îi încurajez. Fără spirit antreprenorial nu există niciun fundament economic într-o societate.

4. Cât de greu este să-ţi “lansezi” o carte în România şi să ai grijă de evoluţia ei?

Privind retrospectiv, nu pare deosebit de greu. Şi până la urmă de ce ar crede cititorii tăi că eşti în stare să scrii o carte de dezvoltare personală dacă nu eşti în stare să o publici şi să o vinzi? În fond, dacă principiile pe care le predai funcţionează, publicarea unei cărţi nu poate fi mai mult decât o probă practică. :)

“Voi aduce prosperitate în viaţa fiecărui om.” – Ştefan Murgeanu

5. Pe când o altă carte?

Fie în acest an, fie anul viitor, în funcţie de cum decid să prioritizez proiectele. Dar cu siguranţă urmează încă cel puţin două volume din seria “Concediază-ţi şeful!”.

6. Ce părere ai despre dezvoltarea personală şi modul în care ea evoluează în România?

Să ne înţelegem: există foarte mulţi oameni care au sucees, s-au realizat şi se simt împliniţi fără a fi auzit de dezvoltare personală. Aceştia fie au primit o educaţie în acest sens (fără a fi neapărat subliniată ideea că este vorba de dezvoltare personală), fie pur şi simplu au înţeles instinctiv principiile succesului, principii pe care alţii le învaţă în ani lungi, cu ajutorul dezvoltării personale.

Dar dacă nu eşti unul dintre aceştia şi în acest moment nu te simţi împlinit, atunci dezvoltarea personală este pentru tine (a fost şi cazul meu, sincer).

Iar despre evoluţia în România pot spune doar atât: creşte frumos.

7. Ce înţelegi prin optimism?

Optimismul este o artă necesară. Dacă nu îl ai, degeaba exişti. Unii se nasc cu el, alţii îl învaţă, ceilalţi nu contează. Pe mine m-a învăţat viaţa ce este optimismul: singura stare de spirit care merită trăită permanent. Am cunsoscut şi pesimismul, teama, angoasa sau alte sentimente/crezuri negative, dar ele pur şi simplu nu merită trăite şi simţite.

8. Care este scopul tău în viaţă?

Voi schimba lumea, ştiu cum şi ştiu când. Voi aduce prosperitate în viaţa fiecărui om. Procesul este la fel de simplu ca cel al dispariţiei anumitor boli: părea imposibilă eradicarea anumitor boli până în momentul când s-a inventat un vaccin (poliomelita, de exemplu) sau un medicament (penicilina). La fel şi cu sărăcia: din momentul în care se descoperă antidotul în 50-100 de ani va fi o vagă amintire istorică, cum este acum ciuma bubonică.

9. Ce înseamnă pentru tine Legea atracţiei şi cum o foloseşti?

Viaţa mi s-a schimbat după ce am descoperit Legea Atracţiei. O folosesc în toate aspectele vieţii, de exemplu pentru mine aproape că a dispărut traficul infernal din Bucureşti de când folosesc vizualizarea. Şi toate problemele, profesionale sau personale, se rezolvă prin gândire pozitivă şi acţiune concertată în acest sens.

Nu neapărat legat de Legea Atracţiei, dar în carte insist foarte mult asupra atitudinii (în CV, la interviu, la job, în viaţă), acesta fiind elementul care are cel mai mare impact în atingerea succesului sau, ca să rămânem pe subiectul cărţii, în găsirea jobului pe care îl meriţi.

10. Ai un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Chiar două:

“I am who I choose to be.” Lois McMaster Bujold

“Nu contează pe ce drum o apuci, dacă nu ştii încotro te îndrepţi.” Lewis Carrol

Deci astăzi vă prezint o nouă persoană pasionată de ceea ce face.

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Sunt Liana, am 27 de ani şi… sunt balanţă. Habar n-am cum să mă descriu. De vreo 7 ani, de când am început munca în folosul mediului / comunităţii nu prea mai ştiu ce-mi place. Îmi plăcea să fac jogging. Zilnic. Câte o oră. Până-mi consumam toţi nervii. Dar de mai bine de un an consum nervii direct în proiecte de mediu.

2. Zi-mi ce este ecologia pentru tine, de când faci asta?

M-am implicat într-un proiect ecologic pe când eram studentă. Era un proiect cu care îmi ocupam timpul, cu care evitam să mă angajez, dar cu care făceam şi ceva util. Ulterior acest proiect a fost ocazia excelentă de a-mi exersa aptitudinile creative, pentru angajarea în publicitate. Când mi-a trecut obsesia cu publicitatea, ecologia a devenit ocupaţia principală a mea şi totodată cel mai bun lucru pe care l-am făcut până acum. În prezent, sunt preşedintele unei asociaţii pentru protecţia mediului, înfiinţată din anul 2008, care organizează sau se implica în parteneriat într-o mulţime de proiecte. Şi care a fost şi premiată pentru activitatea sa.

3. Când şi de unde a apărut pasiunea pentru ecologism?

Un moment anume habar nu am să-ţi spun. A început dintr-o ambiţie, aceea de a face ceva bun în anii studenţiei, fără însă a mă angaja. A devenit apoi o unealtă pentru o dorinţă foarte mare. Iar după ce mi s-a îndeplinit respectiva dorinţă şi mi-am dat seama că nu era de mine, a devenit activitatea principală. Şi obsesivă, căci muncesc până noaptea târziu (spre exemplu, în paralel cu acest interviu, centralizez nişte informaţii venite de la primăriile de reşedinţă de judeţe, într-un proiect de advocacy la nivel naţional).

4. Ce se întâmplă cu Let’s do it Romania? De ce tocmai tu te ocupi de el?

Pai, ce să se întâmple cu Let’s Do It, Romania?! Se face şi în România!

De ce eu? O secundă, să mă duc înapoi de intrebarea asta. Ideea de a face şi în România acest proiect o aveau mai mulţi. În niciun caz nu am fost singura pe care a lovit-o gândul ăsta. Însă, spre deosebire de mulţi alţii, m-am organizat şi am luat iniţiativă. Iniţiativă însemnând că am dat comunicate, am pregătit o mică strategie şi am chemat lumea să discutăm. Acum suntem 6 coordonatori de echipe şi vreo 20 de oameni activi doar în Bucureşti. Plus o serie de autorităţi şi organizaţii non-guvernamentale (nu doar de mediu, ci şi sociale) care sunt implicaţi în organizare. Şi sperăm să mai strângem şi alţi oameni.

5. Şi crezi deci că în septembrie România va fi (curată) lună?

Nu, lună nu. Mult mai curat însă, da cred că în septembrie 2010 aşa va fi România.

6. Presupun că-i foarte greu să găseşti voluntari… cum te descurci la acest capitol?

Greu este să ai oameni care sa poata acorda mult timp acestui proiect. Asta pentru că e al naibii de mult de lucru. Să cureţi o ţară de deşeurile fizice înseamnă atât muncă de birou cât şi muncă de teren. Şi mare parte din această muncă presupune nişte cunoştinţe în diverse domenii: project management, negociere, comunicare, cartografiere, logistică, IT, legislaţie etc. Nu este deloc comparabilă munca pentru acest proiect cu ceea ce face un voluntar de mediu de obicei. Un coleg din acest proiect spunea că suntem ca o multinaţională acum.

7. Cum te descurci cu timpul? Ai timp de tine, de viaţa personală? Cum le împarţi?

Nu mă descurc. De mai bine de un an nu prea mai am timp de mine. Sau nu prea mai am chef să mai fac multe pe lângă activismul ecologic. Mă limitez la a-mi plimba căţelul (pe care l-am luat nu de prea mult timp liber, ci fiindcă schelălăia sub o maşină şi nu am găsit niciun ONG de protecţia animalelor sau adăpost care să-l ia; ulterior am sprijinit cu semnături ONG-urile de protecţia animalelor care duc de ceva timp o campanie de advocacy pentru câinii fără stăpân din România).

Însă nu am ajuns în criză cu timpul dintr-o dată. Treptat a crescut amploarea proiectelor, miza lor, nivelul de muncă, gradul de specializare necesară. Aşa că am nevoie de timp să asimilez informaţii, să învăţ ce e de făcut. În ultimii ani am tot fost în situaţia în care m-am confruntat cu provocări noi, probleme noi… aşa că mi-a luat mai mult timp să găsesc soluţii. Acum obligat trebuie să deleg. Până acum nu prea voiam să fac asta, eram lup singuratic. Îmi plăcea să ştiu că acopăr fiecare parte a proiectului, că lucrez eu cu mâinile mele tot. Dar e drept că acelea erau proiecte pe care le puteam duce de una singura. Acum deja nu se mai pune problema aşa.

8. Ce părere ai despre dezvoltarea personală? Putem lega conceptul de voluntariat cu cel de dezvoltare personală?

Am o parere foarte bună despre dezvoltarea personală. Dar am o părere de rău că nu îmi dau silinţa când e vorba de dezvoltarea mea personală.

Puţin pot lega voluntariatul cu dezvoltarea personală. Însă în niciun caz nu este totul. Pentru mine, voluntariatul a însemnat mai mult dezvoltare profesională, decât personală. Dezvoltarea personală cred că trebuie făcută direct, n-ai cum să o suplineşti sau să fugi de ea.

9. Crezi în Legea atracţiei? (nu cea a lui Newton)

Da, ştiu ce este Legea Atracţiei.

Cred în ea, mi s-a parut foarte frumos explicată în filmul The Secret (aşa am avut primul contact cu acest concept; cred că prin 2004 am văzut filmul) şi văd zi de zi cum funcţionează.

Când am stat puţin să ma gândesc în ce fel o aplic eu, am ajuns la concluzia că sunt foarte masochistă… îmi place să-mi fie al naibii de greu uneori până să găsesc răspunsurile sau soluţiile.

Bine, recunosc şi că dacă ele ar veni uşor, aş fi foarte nefericită. Unde ar mai fi provocarea, supărarea, cearta şi bucuria lucrului rezolvat?!

10. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Nu ştiu dacă îmi ghidez viaţa dupa el, dar ştiu sigur că îmi sună în cap de fiecare dată când nu găsesc nicio scăpare: “He who can does, he who can’t teaches.” G.B. Shaw

Îmi amintesc că trebuie neapărat să găsesc soluţia şi să acţionez. Mi-e groază să stau pe bară.

Pe Andrei îl admir pentru curajul de a da naştere multor idei şi proiecte dar şi de a le pasa mai departe, pentru faptul că ştie să formeze echipe (lucru care mă depăşeşte) şi nu în ultimul rând pentru că este unul din oamenii care nu doar îşi doreşte să schimbe lumea, dar o şi face!

1. Zi-mi pentru început câteva lucruri despre tine…

Sunt antreprenor.

2. Atât?

Da. E cea mai simplă chestie pe care pot s-o spun despre mine şi să fie foarte reprezentativă.

3. Ce te-a ţinut motivat să sari de la un proiect la altul în ciuda faptului că unele din proiecte n-au mers prea bine?

Ce ar trebui să motiveze pe toata lumea: să găsească chestia care chiar le place, chestia care-i pasionează. Deşi sună simplu, e foarte greu să găseşti ce-ţi place. Eu nu cred în noroc, dar dacă aş crede aş zice că ăsta ar fi norocul meu – că mi-am descoperit pasiunea foarte devreme, şi anume antreprenoriatul.

La început m-am apucat de IT… şi apoi de sisteme audio. Pentru mine nu conta că era vorba sisteme audio, conta că era un business, că era antreprenoriat. Apoi am început o firmă de webdesign. Mai târziu am intrat în online şi am zis că nu mai ies de acolo.

La afacerea cu sistemele audio chiar îmi trebuiau bani: făceam sisteme audio customizate, de puteri mari. Luam comenzi de 20 de miliaone (pentru perechea de boxe de 200 de watti – trebuia să deschizi geamurile să le testezi) şi nouă ne trebuiau cel puţin 10 milioane pentru materiale ca să le facem. Asta însemna că ne împrumutam de 10 miliaone şi apoi speram să nu se întâmple ceva pe parcurs… să nu rămânem cu boxele la noi şi cu 10 milioane datorie.

Acum uitându-mă înapoi mi-au fost foarte utile experienţele astea. Ajuns în online totul mi se pare de zece ori mai simplu.

4. De ce sisteme audio?

Făceam Politehnica şi mi se părea groaznic de plictisiotare. Mai mult stăteam pe lângă Politehnică decât în ea. La un moment dat am auzit la o masă alăturată într-un pub de lângă Politehnică nişte tipi vorbind despre sisteme audio. Aşa a început.

M-am plimbat dintr-un business în altul ca să găsesc businessul în care să-mi placă tot. Aici am ajuns, în online, şi aici îmi place tot.

Steve Jobs zice într-un discurs că trebuie să nu te laşi până nu-ţi găseşti pasiunea. Asta am făcut şi eu.

Deşi sunt foarte ocupat chiar nu pot spune că n-am timp. E o chestie de priorităţi.

5. Cum reuşeşti să îţi organizezi timpul?

Eu am o problemă cu cei care nu folosesc agendele. Eu nu consider că nu am timp. Sunt foarte organizat. Uite cum arată agenda mea. (Nu am poza, dar mi-a arătat agenda şi nu am văzut în viaţa mea aşa ceva – e cel mai organizat om pe care cred că l-am cunoscut). Deşi sunt foarte ocupat chiar nu pot spune că n-am timp. E o chestie de priorităţi. Când aud de la anumiţi oameni că n-au timp, ei de fapt vor să spună „N-am timp de tine”. Unii sunt conştienţi de asta, alţii nu. Ţine de cât de mult ne pasă nouă de ce trebuie să facem. Dacă ar trebui să eliberez ziua asta pentru ceva foarte important, aş putea s-o eliberez, deşi e plină, ai văzut.

Ţine de tine ca om, nu ca manager, antreprenor etc. Corelezi asta cu a face ce-ţi place şi s-a rezolvat totul. E uşor de spus, dar atunci când nu eşti în business-ul care trebuie sau nu faci ce trebuie să faci – toată treaba cu organizarea timpului devine mult mai complicată. Mi-ar fi foarte greu să dau sfaturi oamenilor care fac ce nu le place. Mi-e greu să-i înteleg în primul rând.

6. Ce-i cu cartea ta pe care o scrii direct pe adresa blogului tău?

Cartea mea-i despre antreprenoriat şi cum te maturizează, sau mă maturizează pe mine antreprenoriatul. Pe de-o parte e o nevoie a mea să am nişte lucruri scrise în special pentru că nu vreau să uit. Am mulţi prieteni antreprenori şi mai povestesc cu ei de începuturi şi încerc să fac „fastforward” peste 10 ani şi îmi dau seama că voi uita multe lucruri. Nu vreau să le uit pentru că unele-s foarte mişto şi vreau să rămân mereu cu entuziasmul pe care-l am acum, ideile despre viaţă pe care le am acum. Pe de altă parte fiindcă vreau să mă asigur că atunci când o să-mi iasă lucrurile pe care vreau să le fac să nu-mi zică cineva ca am avut doar noroc. E o responsabilitate. Dincolo de a te face să te simţi bine, a le da peste nas celor ce vor spune că ai avut noroc mi se pare o responsabilitate.

7. De ce nu ai publicat cartea? De ce o ţii în variantă virtuală?

Fiindcă dincolo de nevoia mea de a scrie lucruile astea unul dintre obiectivele cărţii e de a ajunge la cât mai mulţi oameni şi a le transmite nişte mesaje. Calculul e foarte simplu: la câţi oameni poate ajunge un tiraj mediu sau bun în România şi la câţi prin online? Prin online la mult mai mulţi şi cu costuri minime. Antreprenorul din mine a hotărât deci să public cartea online.

Îi admir pe scriitori, înţeleg de ce fac asta, dar pe mine statutul acesta de scriitor nu m-ar mulţumi. Sunt mult mai mândru de statutul de antreprenor decât aş fi de cel de scriitor publicat în 17 limbi.

8. Ce părere ai despre dezvoltarea personală?

Dezvoltarea personală e prost înţeleasă în România de o mare parte din oameni. Mulţi o consideră un fel de voodoo, un fel de magie. Eu nu înţeleg prin dezvoltare personală „cinci paşi de a fi fericit” sau „şapte de a te ridica dimineaţa din pat”. Mie mi se pare că-i un stil de viaţă. Cred că în momentul în care nu mai evoluezi ai murit.

Anthony Robbins spune „You’re growing or dying … you’re either climbing or sliding.” – ori evoluezi, ori involuezi. Nu poţi sta pe loc. Asta e valabil şi pe plan personal şi pe proiecte, afaceri etc. Dacă ai un proiect care stă, el nu stă, el scade.

Dacă ai o sumă de bani şi o ţii sub plapumă, de principiu ei îi scade voaloarea. Cea mai deşteaptă chestie e s-o investeşti dacă vrei să crească. La fel e şi cu dezvoltarea personală. Plus că mi se pare un scop foarte mişto în viaţă să vrei să fii mai bun.

Pe mine m-a ajutat foarte mult dezvoltarea personală. Atât din punct de vedere mental cât şi din punct de vedere al skillurilor pe care le-am învăţat.

O să sune arogant dar mi se pare atât de uşor să faci bani încât m-aş plictisi groaznic.

9. Care-i scopul tău în viaţă?

O întrebare bună… e o provocare interesantă să raspund aşa scurt. Scopul meu în viaţă este „să schimb lumea”, clar. Dar vreau s-o formulez mai concret…

Măsura ta ca om e dată în mare parte de numărul de oameni ale căror vieţi le-ai schimbat într-un fel în bine. În mod cert această idee e valabilă pentru mine, dar cred că mulţi oameni s-ar putea regăsi în acest concept. Cred că ce contează cu adevărat sunt lucrurile pe care alţii le fac, dar pentru care ai avut şi tu acolo un merit, chiar dacă oamenii aceia nu vor ştii asta niciodată. La asta se rezumă scopul meu: la a ajuta direct sau indirect nişte oameni.

Nu e uşor, dar e „doable”. Trebuie să fii prost să nu-ţi iasă. Asta din nou, dacă te hotărăşti că asta vrei să faci. Sunt mulţi oameni care vor să aibă job de 8 ore pe zi şi apoi să se poată duce acasă la famile. E ok şi aşa… Contează să ştii exact ce vrei.

Am cam trecut de faza de a convinge oamenii să-şi facă firmă. Acum înţeleg că sunt două drumuri şi fiecare vine la pachet cu chestii bune şi rele… şi fiecăruia ni se potriveşte mai mult un drum, şi mai puţin altul. Trebuie să-ţi dai seama care ţi se potriveşte.

10. Ce părere ai despre Legea atracţiei?

Cred în Legea atracţiei. Dar asta nu înseamnă că sunt neapărat 100% de acord cu toate cărţile şi filmele de pe tema asta. Unele sunt uşor deplasate. Ştii, eu am pornit Bookblog crezând foarte tare că în momentul în care ajuţi oamenii din jurul tău, binele ăsta ţi se va întoarce înapoi.

Ştiu cât de important este să-ţi doreşti lucruri, să îţi notezi, să vizualizezi. E testată şi retestată pe pielea mea. Nu aş preda-o niciodată pentru că mi se pare că-s mulţi oameni ce o interepretează greşit. Mulţi stau acasa şi aşteaptă – şi nu despre asta-i vorba în Legea atracţiei. Cred că nimic – nicio carte, niciun guru, nu te poate ajuta să îţi atingi obiectivele dacă tu nu faci efectiv ceva în direcţia aia. Dar Legea atracţiei e un bonus bun. Un bonus pe care nu cred că toata lumea îşi permite să-l ignore.

Era o poveste cu doi prieteni ce se certau şi unul zice: „Dar de unde le ştii tu pe toate, eşti Dumnezeu?”. Răspunsul prietenului a fost: „Ne cunoaştem de atât timp încât ştiu că şansele ca tu să crezi că-s Dumnezeu sunt destul de mici… dar dacă există 0.0001% şanse ca eu chiar sa fiu Dumnezeu?”.

Cred în faptul că niciodată nu e bine să spui “niciodată”.

11. Nu te-am întrebat de proiectele tale (Bookblog, Schimb de carti, Empower şi tot aşa), dar zi-mi câte ceva despre cel mai nou proiect al tău: teacup.ro.

Vreau să fie un social network pentru pasionaţii de cărţi şi ceai. Suntem foarte mulţumiţi de cum a fost primit până acum. Lucram încă la lucrurile ce trebuiesc îmbunătăţite şi ne aşteptăm să fie cel mai mare site de cărţi din România.

12. 90% din proiectele tale sunt bazate pe cărţi – de ce?

Pasiunea mea cea mai mare e antreprenoriatul, dar cărţile sunt o altă pasiune mare. Cred că poveştile au cel mai mare potenţial de a schimba oamenii. Cum cărţile sunt despre poveşti e şi ăsta un motiv pentru care 90% din proiectele mele au legatură cu cărţile.

13. Ai un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Pe spatele cărţii mele de vizită e scris un citat de un băiat pe care-l cheamă Herb Kelleher – e co-fondatorul de la Southwest Airlines. Ajunge la o conferinţă de presă la care urma să anunţe cum şi-au dublat profitul, şi zice: „We have a strategic plan, it’s called doing things”.

Mie mi se pare că mai ales în România chiar aşa este. Aici sunt aşa puţini oameni care chiar fac ceva! Sunt destul de pragmatic şi cred că toate lucrurile trebuie să aibă o finalitate. De exemplu dacă faci un blog trebuie să-l faci cu un scop. Dacă strângi nişte oameni ar trebui să-i strângi cu un scop. De principiu toţi ar trebui să încercăm să schimbăm cumva în bine lumea din jurul nostru: fiecare cum poate, în ce domeniu poate… dar făcând.

Mi se pare că ar trebui să vorbim mai puţin şi să facem mai mult.

Mulţumesc domnule! Cam atât. Poate data viitoare mai multe.

Am hotărât s-o iau la întrebări tocmai pentru a demonstra că poţi face lucruri minunate cu timpul tău liber. Soup Nights, proiectul lui Tara, mi se pare un exemplu foarte bun. :)

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Lucrez la Kubis Interactive, unde fac multe lucruri – de la embed-uit aplicații în Flash pe paginile Facebook ale unor companii până la stabilit strategii de comunicare online pentru companiile care acum descoperă internetul și social media. Pe net sunt ușor de găsit la duveanu.wordpress.com unde mă ascund de când am renunțat la domeniul propriu și pe soupnights.ro – pe care l-am lansat de curând. M-am născut în București, am stat vreo 2 ani și prin Pitești, unde mă plângeam că nu se întâmplă niciodată nimic. Mă consider o scriitoare în devenire și sper că până la 80 de ani să scriu măcar un text de 1000 de caractere de valoarea celor scrise de Mario Vargas Llosa.

2. Deşi ne-a povestit şi Viorel Copolovici despre Soup Nights, aş vrea să ne spui şi tu ce e de fapt “Soup Nights”, de unde a pornit etc.

Soup Nights reprezintă o serie de evenimente unde se gătește supă și apoi aceasta este vândută pentru a strânge bani pentru dotarea spitalelor de copii din România. Nu mizăm pe șantajul sentimental ci pe nevoia oamenilor de a se vedea și în locuri inedite pentru a petrece o seară frumoasă împreună. Oricine a fost la un eveniment Soup Nights știe că atmosfera e una specială, unde îți e incredibil de ușor să te bucuri de o seară împreună cu prieteni dragi sau cu oameni pe care i-ai cunoscut cu doar o oră înainte. Soup Nights oferă o supă caldă și o seară frumoasă iar noi primim pentru lucrurile astea niște bani care merg la Spitalul de Urgență pentru Copii ”Grigore Alexandrescu” sau la Spitalul ”Marie Curie” ori la un spital județean pentru copii dacă evenimentul se întâmplă în afara Bucureștiului.

Soup Nights e un proiect pe l-am început în perioada în care eram freelancer și îmi doream ca timpul meu liber să aibă valoare și pentru alții, ideea de gătit în aer liber apărând după ce-am aflat de târgurile de bunătăți făcute în casă de prin Anglia, unde oamenii care și-au pierdut joburile vindeau mâncare gătită de ei și astfel mai făceau rost de bani să mai supraviețuiască încă două-trei săptămâni.

[...]cred că e mai important să stai de vorbă cu tine din când în când și să accepți că e în firea ta să te împiedici pe scări ori să te bâlbâi [...]

3. În septembrie Urban Soup Night a avut loc în parcul Tineretului. Cum te-ai descurcat cu aprobarea, statul, jandarmii din parc?

Cred că a conspirat Universul cumva pentru că Parcul Tineretului n-a fost locul la care mă gândisem pentru eveniment când scrisesem prezentările pentru parteneri, însă după discuțiile cu cei de la Primăria Capitalei cu ăsta m-am ales. Eu am cerut spațiul liber de la Universitate dinspre Spitalul Colțea, ei mi-au oferit Parcul Circului și până la urmă a rămas Tineretului. Ironia sorții e că mă plimbasem de mână cu cineva-ul drag mie prin zona respectivă cu o lună înainte și îi spusesem că mi-aș dori un eveniment Soup Nights fix acolo, imaginându-mi cum erau aranjate lucrurile în spațiul de la fântâni.

Să iei o aprobare de la PMB nu e greu dacă respecți regulile lor și nu te lași intimidat de zecile de oameni cu care te vezi, însă să nu-și bată joc alți funcționari de munca ta ai nevoie de ceva noroc. De exemplu, cei de la Administrația Lacuri Parcuri Agrement nu ne mai răspundeau la telefon în ziua evenimentului, iar cei de la Primăria Sectorului 4 au făcut tot posibilul să strice evenimentul pentru că nu m-am dus să le cer și lor binecuvântarea.

Partea frumoasă e că toate lucrurile astea nu mai contează când vezi oamenii zâmbind la un eveniment de genul ăsta – ei se simt bine – asta e ceea ce e important.

4. Şi desigur… următoarea întrebare este: De ce, Tara, de ce?! De ce te ocupi TU cu aşa ceva?

Sunt unul dintre oamenii care și-au luat multe șuturi în fund de la viață și care cred că o schimbare fie ea cât de mică în orașul meu (în țara mea) începe cu mine. Când eram mică am fost internată o singură dată în spital (fiind vorba și de ceva destul de grav) și îmi aduc aminte și acum și o să-mi amintesc întotdeauna că pe fața de pernă și pe cearșaful de pe patul meu fuseseră scrise numere (de inventar probabil) cu vopsea roșie, că în miez de noapte m-am dus la asistenta care supraveghea salonul cu niște dureri cumplite și mi s-a spus că ”nu doare” și să mă duc înapoi în pat, că am fost plimbată de la un spital la altul pentru că doctorii nu erau acolo nici în timpul programului.

5. Spui pe blog (aici) că îţi câştigi banii din “scris”. Ce ai câştigat din Soup Nights?

Din Soup Nights am câștigat mulți prieteni, multă experiență și o doză de mulțumire de sine. Cred că e corect să spun că am câștigat și ceva vizibilitate în blogosferă și pe Twitter deși nu m-aș fi gândit nici într-o mie de ani că blogosfera ar putea fi interesată de încercările mele de a mai mișca pe ici pe colo câte o pietricică sau câte un fir de iarbă.

6. Şi… de unde ai avut “banii” să dai naştere acestui proiect (presupunând că au existat şi costuri pe undeva pe acolo, nu?)

Banii au venit fie sub forma unor bancnote din buzunarul meu sau al unor oameni care au văzut în proiectul ăsta un lucru ce merită susținut, fie sub forma ajutorului cu transportul, mesele, oalele și altele. Până acum nu a existat o companie sau o organizație non-guvernamentală care să susțină financiar evenimentele. Oricum, nu vorbim de sume mari – e un proiect în care s-au investit timp și pasiune în primul rând.
Urmează alte ediţii de Soup Nights anul acesta?

Urmează și primul eveniment de anul acesta va fi peste cel mult două luni. O să mergem și în alte orașe, banii strânși acolo ajungând la spitalele județene pentru copii din orașele respective.

Sunt întrebată de prin noimebrie când și unde e viitorul eveniment și îmi pare rău că nu îmi găsesc destul timp/resurse interioare să grăbesc acest următor eveniment.

7. Cât de important este pentru tine să ai gânduri pozitive şi să elimini toate gândurile negative când vine vorba de viaţa ta de zi cu zi?

Citisem la un moment dat că auto-motivarea e ca îmbăierea – trebuie făcută zilnic pentru că nu rămâi nici motivat și nici curat pentru prea mult timp.

Nu am o politică a pozitivismului și cred că e mai important să stai de vorbă cu tine din când în când și să accepți că e în firea ta să te împiedici pe scări ori să te bâlbâi decât să-ți spui în fiecare dimineață în oglindă că ești frumos și deștept și că toată lumea te iubește și să te surpi în sine când cineva îți spune că nu e așa.

Am momente când nu văd dincolo de ziua de mâine, dar știu că absolut totul trece și că nu poți mulțumi pe toată lumea așa că ar fi bine să mă împac cu mine și să mă concentrez asupra lucrurilor cu adevărat importante.

8. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Dacă treci prin Iad, mergi mai departe. Winston Churchill

M-am hotărât să-l iau la întrebări pe Dragoş pentru că este faimos. Da, pentru că este faimos şi e un om de succes. Faptul că m-am hotărât să-l intervievez a fost mai mult un test, un pariu cu mine: “Îmi va răspunde sau nu la întrebări? Oare-s prea insignifiant pentru cineva ca el?“. Ceva-mi zicea că Dragoş, oricât de ocupat ar fi, îmi va răspunde. Şi aşa a fost.

Şi acum scurtul nostru interviu:

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Sunt născut şi crescut în Bucureşti. Sunt Fecioară cu ascendent incert. Îmi place salata de vinete. Nu am hobby-uri. Ce mai vrei să ştii?

2. De când ai şi de unde a pornit pasiunea asta nebună pentru voluntariat, ecologism şi tot aşa?

S-a întâmplat acum mulţi ani, când am ajuns în Delta Dunării pentru prima dată şi am fost uimit de frumuseţea sălbatică a acestui loc, dar şi de încrâncenarea cu care oamenii încearcă să îl distrugă. Revin mereu în Deltă, impresia rămâne aproape aceeaşi, sunt puţine lucrurile care îmi dau speranţă că situaţia se va îmbunătăţi. Din acest refuz de a lua parte la un viol în grup s-a născut hotărârea mea de a proteja mediul acolo unde este posibil. Mi-am dat apoi seama că există numeroşi români care gândesc ca mine, iar prin MaiMultVerde încercăm să construim o nouă cultură a voluntariatului pentru mediu în România, să le oferim celor care vor să se implice în proiecte de protecţia mediului ocazia să o facă.

3. Cu Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta ai strâns o sumă impresionantă de bani – 900.000 € – de la companii. Cum ai reuşit aşa ceva în contextul în care acum câţiva ani ecologia în România era “invizibilă”?

Am înţeles ceva foarte simplu: că, dacă vrem şi altceva decât pomeni de la stat, trebuie să convingem companiile să ne susţină. Şi, ca să faci asta, trebuie să le vorbeşti pe limba lor şi să le înţelegi nevoile. Adică să te adaptezi unui model de business profesionist şi să tratezi sectorul privat ca pe un partener, nu ca pe un sponsor sau, mai rău, ca pe un duşman. Nu în ultimul rând, asta înseamnă să promiţi, să planifici şi să livrezi rezultate concrete, nu rapoarte narative de sute de pagini.

E un slalom continuu la mine-n agendă între toate aceste roluri, dar, cu puţină disciplină, până la urmă îşi găsesc toate locul.

4. Ce părere ai despre îndemnul biblic ce spune: “Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla.”? Te-ai “folosit” de el pentru a ajunge la succesul despre care vorbeam în întrebarea anterioară?

Principiile după care mi-am structurat eu politica de fund raising nu le-am luat din Biblie, ci din “Filantropica” lui Nae Caranfil. “Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!”, “Uneori, trebuie să nu te îmbraci în zdrenţe, dacă vrei să primeşti pomană.” şi, desigur, “Nu-i nici o ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti.”

5. Cum reuşeşti să-ţi împarţi timpul, cum te organizezi, cum faci faţă atâtor “cerinţe”?

Eu mi-am început cariera la 18 ani lucrând ca voluntar la “Salvaţi Copiii”. M-am ocupat apoi trei ani cu comunicarea new media la British Council, am construit alţi trei ani “Salvaţi Delta”, iar de doi ani conduc MaiMultVerde. Profesia mea de bază este managementul, este domeniul în care am şi cea mai mare experienţă şi cele mai bune calificări. Jurnalismul a fost dintotdeauna pentru mine a doua dragoste, amanta cu care mi-a plăcut să-mi pierd mai mult nopţile şi mai rar zilele. Şi mai sunt şi altele: de jumătate de an îmi explorez vocaţia de trainer. E un slalom continuu la mine-n agendă între toate aceste roluri, dar, cu puţină disciplină, până la urmă îşi găsesc toate locul.

6. Cu atâtea pe cap sunt sigur că nu ai mereu chef de muncă… Ce faci când nu ai chef să faci ceva?

Citesc, văd un film, merg la un concert sau stau îndelung de vorbă cu prietenii, sunt singurele activităţi cu adevărat de loisir. Toate celelalte au un scop, un sens, aşa că le consider tot un fel de muncă.

7. Cât de important este pentru tine să ai gânduri pozitive şi să elimini toate gândurile negative când vine vorba de viaţa ta de zi cu zi?

Nu ştiu să-ţi răspund pentru că nu ştiu ce înţelegi tu prin gânduri pozitive şi negative. Eu încerc în general să elimin gândurile inutile, care nu duc nicăieri.

8. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

“Sunt optimist. A fi orice altceva ar fi inutil.” – Winston Churchill

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Viorel Copolovici, 34, originar din Piteşti, de unde au plecat şi unde au rămas foarte mulţi oameni isteţi şi frumoşi la minte. Umanist prin structură, covins că voi face Teatru, am urmat o şcoală de presă. Convins că nu voi fi jurnalist, am ales să lucrez în comunicare, pe care am complicat-o către Marketing. Vreo zece-unsprezece ani în care am lucrat pentru Radio Total, Antena 3, Media Pro Pictures, eMag, mai mulţi clienţi independenţi şi candidaţi la diverse funcţii politice şi administrative. Din 2009 m-am dedicat bucătăriei şi deja sunt convins că am făcut bine.

2. De când ai pasiunea cu gătitul şi de unde a pornit pasiunea asta?

În copilăriei am gătit întâi din curiozitate şi mai apoi de nevoie. La noi în casă, în weekend, se dădeau meditaţii din greu. Orele când puteai să faci “o piaţă bună” erau ocupate cu prichindei şi adulţi care veneau la noi în sufragerie ca să înveţe engleză şi franceză. Aşa că atunci am aflat că mâncarea bună începe de la o listă de cumpărături bine făcută şi continuă cu tura prin cartier, prin pieţe şi pe la magazine. Abia după aceea începe gătitul, al cărui succes e pe jumătate asigurat de primele două etape dacă sunt făcute bine.

Când veneam de la şcoală, ar fi trebuit să-mi încălzesc mâncarea gătită din frigider, numai că eu mă dedicam experimentelor culinare, episoade care de multe ori iscau scandaluri. :) În facultate am gătit de nevoie. Am gătit inclusiv pe celebrul reşou făcut dintr-un cub de piatră ponce şi două rezistenţe şerpuite printr-un şanţ săpat anume. Foştii mei colegi îşi aduc aminte şi acum de orezul cu ou (un terci lipicios) foarte gustos pe care-l “compilam” în scurta perioadă în care am rezistat într-un cămin din Regie.

Mi-am cucerit definitiv soţia cu o ciorbă de cartofi cu lapte, dar de gătit m-am apucat serios abia în urmă cu vreo trei ani, când am ales să scriu pe blogul personal (copolovici.ro) despre tribulaţiile mele culinare. Abia în 2009, după întâlnirea cu Dorin Boerescu, am direcţionat pasiunea către o ocupaţie permanentă, cu rigori sau principii de natură editorială odată cu apariţia blogului de nişă, Prânzul din Caserolă (pranzuldincaserola.ro).

3. Ţi-ai dat demisia pentru a “lucra” la pasiunea ta. Ce ţi-au zis prietenii, rudele etc. când au aflat că ai făcut asta? Ce părere au?

Eu lucram de mulţi ani fără a fi angajatul clienţilor mei. De prin 2006 am ales poziţia furnizorului de servicii pentru simplul motiv că asta mi-a asigurat o oarecare independenţă în relaţia cu respectivii clienţi. În 2004 chiar intenţionasem să mă rup complet de sistemul clasic angajat-angajator şi să încerc un drum independent, numai că nu am reuşit. Având o ocupaţie care se pretează foarte mult la consultanţă, foarte “angajat” nu m-am considerat în ultimii ani.

Despărţirea de eMag, ultimul meu client pentru care am lucrat din interiorul echipei, a survenit inevitabil, într-o perioadă în care şi eu şi ei ştiam că ne apropiem de încheierea colaborării. În general, cei din jurul tău te susţin în astfel de momente. Poate că unora li s-a părut ciudat, altora de-a dreptul straniu că, aparent, am coborât ştacheta. Brusc, pentru ei nu am mai fost omul de comunicare, ci un tip care se ocupă de bucătărie, găteşte şi pune rezultatele pe Internet. În fapt, nu am renunţat nicio clipă la formaţia mea de “comunicator” şi la tot ceea ce am reuşit să învăţ cu ajutorul tuturor celor pentru care am lucrat. Am început construcţia unui produs, i-am asigurat mijloacele de distribuţie, despre stabilirea unui preţ nu a fost cazul, iar comunicarea lui este vizibilă. :) Pe scurt, am continuat să marketez, dar de data asta a fost vorba de propriul produs şi de propria persoană.

4. Cum ai ajuns să iei decizia asta? Nu era bună viaţa cu job? Sau … pur şi simplu ai hotărât să faci un experiment?

Despărţirea de sistemul clasic de lucru vine, dacă vine, după ce ai înmagazinat suficientă experienţă, când consideri că e momentul să pui punct unei etape şi să începi o alta. Pentru relaţia angajat-angajator, win-win nu reprezintă doar aparentul “eu prestez – tu plăteşti”. Dincolo de raportul clasic, cel puţin în interiorul unei relaţii sănătoase, angajatul nu câştigă doar bani. Dacă are mintea suficient de deschisă, se fortifică pentru mai târziu, dobândeşte experienţă şi stochează tactici şi informaţii pe care le poate folosi şi într-o viitoare colaborare, şi pentru propriul proiect antreprenorial, mai târziu.

Viaţa cu job este exact atât de bună cât ştie să şi-o facă un angajat. Cred că sunt mult prea mulţi aceia care s-au oprit prea devreme din învăţat, dar acceptă plafonarea pentru avantajul material şi din comoditate. Din 1998 până în 2009, am fost un angajat foarte fericit, un coechipier pozitiv şi un tip destul de energic în majoritatea situaţiilor. Când am ajuns în Media Pro, şefii mei direcţi păreau să redescopere în mine un spirit “Pro” care, între timp, se cam volatilizase pe-acolo. Nu, nu sunt modest pentru că ştiu foarte bine câte parale fac, iar majoritatea celor cu care am lucrat îşi aduc aminte cu plăcere de ceea ce am făcut peste tot unde am lucrat.

Concluzia ar fi că nu, nu e nici pe departe un experiment. Am hotărât că e un moment pe care trebuie să-l folosesc în avantajul meu. Că e necesar să-mi asum riscurile generate de un asemenea gest şi că, de luna viitoare, veniturile nu mai sunt nici fixe, nici regulate, în timp ce cheltuielile îşi păstrează toate constantele. Unii au făcut asta mai repede decât mine, unii au avut şansa şi ghinionul deopotrivă de a nu lucra niciodată din poziţia angajatului. Probabil că, dacă la începutul anului trecut, aş fi avut un copil mic şi n-aş fi avut în jurul meu oameni care să mă susţină, n-aş fi luat o asemenea decizie. Dar în orice neajuns pare să existe şi o faţetă pozitivă. Şi invers.

5. Povesteşte-ne de unde a venit ideea prânzului din caserola punct ro şi puţin despre proiectul în sine…

Conceptul s-a creionat la începutul anului 2009, când am considerat că acest conţinut culinar trebuie să primească o direcţie mai clară, să se adreseze unui public definit şi să se sprijine pe un demers declinabil. Aşa am ajuns la explicitarea unor principii pe care le gândeam de mai multă vreme. Gătitul acasă, singur, cu familia, cu prietenii sau cu un cerc mai mare de cunoscuţi generează mai multe avantaje: e curat, e safe, e creativ, e relaxant, e rewarding, e distractiv… Începutul anului 2009 anunţa şi o scădere a obiceiului de consum în restaurante, deci am intuit o revenire la obiceiul mai vechi al pregătirii prânzului pentru a doua zi încă de cu seară. Caserola a fost mult timp prezentă în viaţa mea în primul rând din plictisul oferit de variantele de prânz aflate în raza de interes a clădirii în care lucram. Am mizat pe faptul că mai sunt suficient de mulţi asemeni mie.

Pe propria platformă s-a mutat abia la jumătatea anului 2009, la câteva luni după formarea, împreună cu Dorin Boerescu, Daniel Enache, Bobby Voicu şi Andrei Roşca, a Bakemono Publishing and Development, un publisher online în care sunt implicat şi eu. Am ales varianta asta pentru că acel conţinut trebuia să se dezvolte, să beneficieze de suficient oxigen încât să avanseze, să se adreseze şi mai clar publicului său şi să ia un drum ascendent. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Conţinutul de pe Prânzul din Caserolă este structurat în mod natural, pe secţiuni generate chiar de compoziţia lui: sunt feluri principale, salate, paste, supe, dulciuri… Majoritatea propunerilor presupun timp de preparare sub o oră, se bazează pe ingrediente pe care le poţi găsi în magazine, iar dacă e vorba de lucruri mai greu de procurat, cititorii îşi oferă deja ponturi care acoperă aceste nevoi. Cred că deja aş putea defini o subcomunitate a celor care au descoperit un anumit magazin chinezesc cu ajutorul comentariilor de la articolul de pe blog care se referă la acel magazin. E doar un exemplu. În rest, există o zonă de editorial şi una de sugestii menite să uşureze misiunea culinară a cititorilor.

Faptul că Prânzul din Caserolă e pe un drum bun este demonstrată de comunitatea de pe Facebook, într-o creştere vertiginoasă de membri (aproape 2,300 din octombrie 2009 până la finalul lunii ianuarie 2010) şi de cifrele de trafic. Interacţiunile cu cititorii nu sunt nici pe departe unidirecţionale şi ăsta este un câştig substanţial. Cititorii încearcă în propriile bucătării propunerile mele, vin cu sugestii, oferă celorlalţi informaţii utile şi multe altele. Cu unii dintre ei am avut ocazia să mă şi întâlnesc atunci când am schimbat, în câteva rânduri, propria bucătărie cu aceea a unui restaurant din Bucureşti, cu ocazia proiectului “Office Tour“, când am gătit în bucătăriile câtorva companii din Bucureşti şi în proiectele caritabile la care am avut bucuria să particip, cum ar fi “Soup Nights“.

6. Ce ne poţi spune despre Soup Nights?

Soup Nights este un concept minunat, materializat în evenimente care au avut un succes important de public şi care şi-au atins scopurile pentru care au fost create. Am fost mai mult decât onorat să particip efectiv la organizarea şi desfăşurarea acestei poveşti frumoase, iar pe Tara Duveanu, creatoarea acestui concept în România, o preţuiesc ca pe sora mea mai mică şi foarte talentată. Eu sper că în 2010 să reedităm împreună măcar un episod al acestui proiect.

7. Ce te-ar face să revii la un job “normal”?

Dacă prin “normal” te referi la un job în interiorul echipei unui angajator sau a unui client, probabil că doar un eşec de natură financiară m-ar forţa să revin la acest tip de raport. Altfel, am un job cât se poate de normal şi care, la fel ca toate celelalte pe care le-am avut, îmi place foarte mult.

8. Acum, că faci ce-ţi place… ştii că semeni cu pescarul din povestea asta? :)

Pescarul din poveste este mai înţelept decât mine. Cel puţin deocamdată. Eu sunt la debutul unui proiect destul de curajos. Proiectul meu va lua forme destul de variate pe măsură ce va aduna şi mai mulţi cititori, şi mai mult public care va găsi pe blog informaţie utilă pentru propriul lor stil de viaţă. Cum vorbim despre mâncare, un subiect de care te bucuri cu adevărat numai offline, în viaţa de zi cu zi, voi deschide în continuare noi alternative prin care ceea ce fac să ajungă la cât mai mulţi dintre cititorii mei.

Deci ar fi imposibil să nu caut în continuare declinări “real life” ale proiectului virtual: seri dedicate cititorilor într-un restaurant, producţii mai mult sau mai puţin publicitare în mass-media tradiţională, proiecte caritabile care să-mi scoată bucatele în spaţii publice, campanii itinerate prin birourile companiilor din Bucureşti şi din ţară, work-shop-uri practice în care publicul să aibă ocazia să afle de la mine tehnici sau metode care să le uşureze munca, să le scurteze timpul petrecut în bucătărie şi să-i apropie de succesul pe care-l urmăresc în faţa familiei şi prietenilor.

Sper să ajung treptat la maturitatea care să-mi spună unde trebuie să mă opresc astfel încât să nu transform o pasiune în corvoasă, într-un plan autodistructiv. Probabil că acesta este challenge-ul absolut atunci când reuşeşti să te ocupi şi să trăieşti făcând exact ceea ce-ţi place. Eu unul încep să cred că bucătăria este menirea pe care am întârziat vreo 15 ani să mi-o împlinesc. Mă bucur, însă, că în toţi aceşti ani m-am pregătit pentru drumul meu actual. Şi de-asta îi preţuiesc şi mulţumesc tuturor acelora care, până acum, mi-au influenţat viaţa şi bagajul de înţelepciune, atât într-un mod fericit, cât şi în sens negativ.

9. Te-ai lăsat de fumat acum aproximativ un an. Cum aşa? Cât ai fumat? Cum ai reuşit să te laşi?

Naşul meu, un tip foarte inteligent şi, în consecinţă, cu un simţ desăvârşit al umorului, mi-a spus că “…tu n-ai fumat mai mult ca alţii, doar mai repede… tu ţi-ai terminat ţigările mai rapid decât alţii”. Am fumat nouăsprezece ani, dar ăsta nu e neapărat un număr fatidic. Mai prost e că am fumat foarte mult, uneori chiar şi mai bine de trei pachete într-o zi. Sunt ferm convins că nu am fost niciodată dependent de conţinutul ţigărilor, ci de gestul pe care nu l-am controlat niciodată.

Automatismul este cel care ne face să nu mai ţinem cont de numărul ţigărilor aprinse, stinse, fumate în paralel şi aşa mai departe. M-am lăsat brusc, dar nu pentru că aş fi vreun monument de voinţă. M-am lăsat brusc pentru că am tras o sperietură suficient de “contondentă”, care mi-a marcat definitiv relaţia cu acest obicei şi nu numai. Tot ce le doresc fumătorilor este să nu aibă nevoie de o asemenea sperietură. Pentru că pot spune în cunoştinţă de cauză şi fără să exagerez cu nimic: e pe bune, fumatul poate să ucidă. Asta în condiţiile în care sunt de acord cu toţi aceia care consideră că astfel de mesaje scrise pe pachetele de ţigări n-au absolut nicio valoare.

10. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Nu prea m-am lăudat niciodată cu o memorie foarte bună. În consecinţă, nu cred să existe citate care să aibă misiunea de a-mi conduce viaţa. Sunt, totuşi, două treburi care-mi reapar constant în minte. Unul are o legătură strânsă cu aproape dependenţa mea de oamenii din jur şi de menirea lor în existenţa mea şi a celorlalţi. Sunt cuvintele lui Panait Istrati, dar eu le-am descoperit prin 1992, când am ascultat albumul “Va fi, Lazăre, va fi!” al grupului Roata, format de legendarul şi experimentalul muzician Sorin Chifiriuc.

“Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi.”

Al doilea, mult mai prezent şi pe deplin înrudit cu activitatea mea, e mult mai frust, mai prozaic, mai celebru şi mai scurt: “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte de pomană.” (“Pavel Puiuţ”, Filantropica).

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Hello, hello. :) Sunt Cristina Chipurici aka Pyuric (porecla vine de la numele de familie), am 22 de ani recent împliniţi, am terminat facultatea de jurnalism, momentan îmi fac masteratul în Music Business la Berklee College of Music, sunt project manager / owner Monden.info (considerat cel mai popular blog de muzică de la noi, conform traficului, preluărilor, comentariilor, abonaţilor etc.) şi mă ocup şi de promovare online de artişti (pentru Alex, Maximilian, Bitza, Agresiv, Andreea Bănică şi mulţi alţii din hip-hop-ul românesc).

2. La Monden.info ai început să “lucrezi” când aveai 19 ani. Atunci a pornit dintr-o pasiune… dar acum este un job full time. Cum a fost “trecerea”?

E pasiune şi acum, era full time şi pe atunci… :) Au fost puţine schimbări, sincer: Monden.info are acum un sediu (înainte scriam de acasă), eu am o sursă de venit constantă (pe atunci nu ne concentram pe monetizare şi puţinii bani care ne intrau din reclame se duceau pe bilete la concerte şi fotografii), banii veniţi din vânzare i-am investit într-un masterat în Music Business (a meritat pe deplin) şi a trebuit să-mi refac echipa (cel mai greu lucru, de altfel… nu e atât de uşor să găseşti oameni care să scrie bine şi să fie pasionaţi de muzică românească).

În rest e la fel… multă grabă, mult de alergat, multe discuţii, interviuri, concerte, case de discuri, PRi, artişti, manageri, conferinţe etc.

3. Pasiunea ca pasiunea, dar chiar nu devine plictisitor după 3 ani? Ce te motivează să continui să faci ceea ce faci acum?

Încă nu m-am plictisit… Şi culmea, eu mă plictisesc destul de rapid în general. Oricum, este şi un domeniu în care ţi-e greu să te plictiseşti, fiindcă în industria muzicală „mioritică” nu prea există logică sau reguli. Mereu ai de învăţat chestii noi, se schimbă constant multe lucruri, evoluează…

4. Cum se face că la o vârstă fragedă ai reuşit să cunoşti o groază de vedete Româneşti şi să lucrezi cu ele? Unele chiar te-au angajat, aşa-i? (ca Florin de la Hi-Q) A fost un vis devenit realitate?

Simplu: le plăcea cum scriu, ce scriu, felul în care gândesc, s-a dus vorba rapid, şi-au dorit să mă cunoască… Iar eu îmi doream să îi cunosc pe artiştii pe care-i ascult… Şi aşa am şi ajuns să lucrez cu majoritatea dintre ei (fie pentru Monden.info, fie pentru partea de promovare).

Cred că şi visele LOR au devenit realitate, fiindcă foarte rar mai găseşti pe cineva interesat doar de cariera ta muzicală şi nu de scandal, bârfe, legături amoroase etc. Şi cu atât mai puţin găseşti susţinători ai hip-hop-ului românesc în media de la noi…

Florin m-a ajutat foarte mult, fiindcă eok.ro a fost pentru mine prima sursă de venit (cum ziceam mai sus, din Monden.info încă nu scoteam bani). Îi plăcea cum scriu pe blogul meu personal despre muzica românească, după un an ne-am cunoscut şi „live” la petrecerea Blog’n’Roll organizată de eCostin… A urmat relansarea proiectului eok, în care credeam foarte mult, mi-a propus iniţial să prezint ştirile însă nu m-am descurcat, aşa că am ajuns să mă ocup de producţia lor şi a interviurilor / videochaturilor. Ulterior am fost şi publicist pentru formaţia Hi-Q, însă m-am rezumat într-un final doar la promovare online (îmi place mult mai mult).

Pe Sylvia (care cântă cu Dj Rynno) am cunoscut-o tot pe net, pe forumul Eurovision în primăvara 2007 (pe atunci încă era în ASIA). Nu ştiam cu cine vorbesc, era „sub acoperire”, urmărea ce se scrie despre Andrei (în prezent este soţul ei), care a reprezentat pe atunci România cu „Todomondo”… I-a plăcut ce/cum gândesc şi aşa am ajuns să lucrez cu ea la firma ei de organizare evenimente („Pimp My Events”). Suntem foarte bune prietene în prezent, a fost prima care a crezut în mine şi m-a sustinut…

Între timp, încet-încet, toţi artiştii de la noi au ajuns să „fie dependenti” de Monden.info (iar unii dintre ei chiar şi să comenteze pe el – anonim sau nu) şi să ne considere lideri de opinie.

Ziua are doar 24 de ore, din păcate!

5. Ce planuri de viitor ai în ceea ce priveşte Monden.info, restul proiectelor şi viaţa ta personală?

Am foarte mulţi artişti de care mă ocup şi mulţi alţii cu care sunt în discuţii, însă nu am cum să fac faţă fizic… Ziua are doar 24 de ore, din păcate! Aşa că sper să-mi „finalizez” o echipă care să mă ajute (deja am început să colaborez cu Alexandru Negrea aka Buddha pe partea „tehnica”). De asemenea, vreau sa cresc şi echipa Monden.info (chiar suntem „in angajari” în perioada asta). Şi, pe plan personal, vreau neapărat să călătoresc mai mult. Muuult mai mult, că-mi place enorm. :)

6. Cât de important este pentru tine să ai gânduri pozitive şi să elimini toate gândurile negative când vine vorba de viaţa ta de zi cu zi?

Sunt optimistă de fel, nu prea mă concentrez pe eliminarea gândurilor negative fiindcă dispar ele rapid de la sine… Însă încerc să elimin pe cât de mult posibil din viaţa mea persoanele pline de energie negativă: cele care mereu se plâng, mereu au de comentat câte ceva, viaţa lor e o dramă totală etc. Mă obosesc prea rău!

7. Având atâtea de făcut nu-mi dau seamă cum te organizezi şi cum te descurci cu time managementul. Poţi să ne dai câteva “tips&tricks” de la tine?

Google Calendar funcţionează de minune la mine. Notez tot ce am de făcut, îmi setez termene limită realiste, încerc să nu las pe ultima clipa… Şi nu aş renunţa pentru nimic la somnul meu (~7-8 ore pe noapte), altfel nu mai „functionez” deloc bine. Fiecare întâlnire pe care o am e urmată de un mail în care scriu tot ce am discutat important, tot ce am stabilit, timeline etc. De asemenea, am şedinţe în fiecare săptămână cu echipa şi îi ţin şi pe ei la curent cu toate discuţiile mele cu artiştii / casele de discuri etc.

8. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Nu m-am gândit niciodată dacă am aşa ceva… Primul care-mi trece prin minte ar fi „What goes around comes around”. :) L-am şi avut pus ca parolă la un moment dat, lol (mda, obişnuiesc să am parole de 35 de caractere pe care le schimb lunar…freak, I know)

Mulţumim de interviu! Încă o dovadă că se poate!

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Ma numesc Diana Bobar, am 22 de ani, locuiesc şi lucrez în propriul meu atelier de creaţie vestimentară în Timişoara. Am studiat pictura la Facultatea de Arte Plastice tot de aici din Timişoara şi nu vreau să mă mut în alt oras, îmi place foarte mult aici şi cred că pot să ajung acolo unde vreau chiar şi dacă nu locuiesc în capitală. E mult mai frumos şi mai liniştit oraşul, iar o stare de bine e importantă pentru un job care necesită concentrare maximă.

2. Câţi ani aveai când te-ai apucat de făcut haine?

În câteva zile se implinesc 2 ani din momentul în care am hotărât să fac o colecţie de modă. Mai exact acum 2 ani tot la începutul unei luni ianuarie. Împrumutasem o maşină veche de cusut şi pentru că nu am avut o masă destul de înaltă pentru ea, am pus-o pe calorifer. A fost o experienţă unică dar nu as repeta-o. Îndată ce am vândut primele rochii, am investit banii imediat în mobilierul adecvat şi maşina mea proprie de cusut şi surfilat. Iar apoi, treptat, m-am dezvoltat încet şi prin munca proprie. Şi ca să răspund direct la intrebarea ta: 20.

3. A fost gândită de la început povestea asta ca un business sau a pornit ca o joacă, o pasiune, un test, ca apoi să evolueze în ceea ce este acuma?

A fost pasiunea mea pentru modă, nimic mai mult. Şi nevoia mea de a mă exprima prin medii cât mai creative. Am modificat haine ca să pot sa le port eu iniţial: rochiile vechi ale mamei mele, cămăşile tatălui meu etc. iar ţinutele noi create le puneam pe net, pe blogul meu despre modă şi despre mine. Încet-încet mi-a crescut traficul şi primeam comenzi de la cititoarele blogului meu. Aşa am evoluat şi m-am gândit serios să transform pasiunea mea pentru modă într-o afacere cu acte în regulă, cu contabilă, ştampilă, facturi şi toate cele necesare.

4. Ce te-a ţinut motivată să continui să te joci cu acul şi materialele? Nu devine plictisitor la un moment dat să faci haine? Mai ales când lucrezi pentru hainele altcuiva…

De multe ori este foarte obositoare munca pe comandă, de croitorie, dar încerc să mă gândesc că tot ce fac este pentru dezvoltarea afacerii mele. Ştiu unde vreau să ajung şi asta mă motivează cel mai mult să continui, pentru că mai e mult de munca până în punctul acela.

5. Care-i situaţia în momentul de faţă? Ai un birou, ai angajaţi, ai un magazin, comenzile sunt în creştere?

Am propriul meu atelier de creaţie/showroom în Timişoara, spaţiu în care lucrez împreună cu Florina Erimescu, designer de accesorii şi bijuterii şi cu angajata mea, Silvia, care mă ajută la munca practică, adică la cusut.

Şi sora mea mai mica, Florina, trece pe la atelier îndată ce termina cursurile şi învaţă din ce în ce mai mult ceea ce înseamnă muncă de croitorie. Magazin încă nu am şi nu cred ca e cea mai bună perioadă de a deschide unul. Mai ales că am nevoie de o producţie mult mai dezvoltată şi bine pusă la punct, deci trebuie să mai cresc afacerea puţin până să fac pasul spre un magazin/boutique.

Diana Bobar în campania Pepsi

6. Şi care-s planurile de viitor?

Planurile de viitor ţin mai mult de faptul că vreau să pun la punct detaliile în legătură cu identitatea brandului meu, Diana Bobar Design, vreau să îmi dedic mai mult timp pentru fidelizarea clientelor şi să găsesc încă un ajutor la cusut ca să pot eu să îmi dedic mai mult timp activităţilor organizatorice şi administrative.

7. Cât de important este pentru tine să ai gânduri pozitive şi să elimini toate gândurile negative când vine vorba de viaţa ta de zi cu zi?

Îcerc să nu mă gândesc la lucruri negative şi când am comenzi mai stresante, vreau doar să îmi fac treaba cât mai bine şi să încerc să mulţumesc pe fiecare clientă cu munca mea. Chiar dacă, de multe ori, asta înseamnă să fac compromisuri şi să muncesc chiar şi dublu.

8. Ai un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

“Fashion fades, style remains eternal.”

Pentru că ea poate: