Şi, se apre că la fel cum antipatizăm “la prima vedere”, simpatizăm, admirăm şi ne îndrăgostim (chiar dacă nu la fel de des cum antipatizăm), tot la prima vedere. Poate vă întrebaţi de ce afirm că nu la fel de des. Mă bazez pe varianta cu perechea simpatică a exerciţiului din acelaşi atelier – al Lisei Bourbeau – în care niciunii nu ne-am găsit perechea la fel de repede.

M-a bulversat oarecum descoperirea – adică purtăm tot timpul vesta antiglonţ? M-am gândit că are legătură cu instinctele de conservare, că probabil suntem programaţi să ne dăm seama de pericole foarte rapid şi că simpatiile, fiind “detalii”, se pot construi – şi e chiar recomandabil să fie aşa – în timp.

Profetul şi unul dintre însoţitorii săi veniseră într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui ajunse la el şi îi spuse: “Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite.” Profetul răspunse binevoitor: “Ai dreptate.”

Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de Profet. Strălucind de bucurie, îi zise: “Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătură şi îşi deschid inimile cuvântului tău.” Mohamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: “Ai dreptate.”

Să zicem că eşti într-un supermarket şi stai la casa de marcat, la o coadă imensă. În afară de tine la această coadă mai stau 35 de persoane. Omul din faţa ta se plictiseşte atât de tare încât se întoarce la tine şi te întreabă dacă pui pariu pe 50 de dolari că între cei care stau la această coadă există măcar doi care să aibă aceaşi zi de naştere. Ce faci?

Majoritatea oamenilor ar refuza pariul gândindu-se că 36 de oameni = 36 zile de naştere din 365 zile pe an = ~10% şanse să existe în coada de la casa de marcat măcar doi oameni cu aceaşi zi de naştere. Dar nu e tocmai aşa.

Trebuie să numărăm legăturile dintre oameni, şi nu numărul de oameni.

Eu sunt genul de om care e lipsit de prieteni dar oricând iese prin oraş dă peste cineva “cunoscut”. Am o groază de oameni pe care-i cunosc din medii diferite – dar cu care nu ţin legătura, cu care nu sunt prieten. Aceşti oameni sunt “cunoştinţe” – cel puţin aşa-i numesc eu.

De ce prefer multe cunoştinţe în favoarea multor prieteni? E simplu: Prietenii necesită timp, atenţie, sentimente. Cunoştinţele în schimb nu îţi cer toate acestea. Ele sunt acolo, ştii cum să dai de ele, ştii unde le găseşti şi, cel mai important, ştii că le poţi cere ajutor exact cum poţi cere ajutor şi de la prieteni.

Când eram prin clasa a 8-a mama mea mă compara cu toţi colegii de clasă ce aveau note mai mari ca mine la materiile la care eu eram prost. Punct. Mai citeşte o dată prima frază căci sigur n-ai înţeles din prima.

Şi acum să explic… Mama făcea două lucruri oribile: 1. Mă compara doar cu cei mai buni ca mine. 2. Mă compara doar la materiile la care eu eram slab pregătit.

Ce spera ea să facă? Cred că încerca să mă motiveze… Ce făcea de fapt? Mă demoraliza complet, mă făcea să-mi urăsc colegii pentru că au note mai mari, mă facea să-mi urăsc profesorii la care aveam note mici, mă făcea să nu-i mai spun când se anunţă şedinţele cu părinţii etc.