Răspunsul ar trebui să fie foarte prompt: BANII.

Dar acum gândeşte-te strict la persoana ta (şi zic asta în speranţa că eşti angajat sau faci ceva prin care ai câştiguri materiale): Pe tine ce te face să lucrezi?

Banii ca rezultat? Banii ca nevoie? Banii şi lucrurile ce le poţi procura cu ei după programul de lucru? Experienţa câştigată? :)

Încă de când suntem mici suntem educaţi într-un fel foarte haios fără să ne dăm seama. Ni se întipăreşte-n cap că:

1. Dacă suntem recompensaţi înseamnă că facem o treabă bună, şi deci ar trebui să continuăm aşa…
2. Dacă suntem pedepsiţi înseamnă că nu facem ce trebuie, şi deci ar trebui să încetăm…

Când ne angajăm ni se spune că dacă facem o treabă bună primim bani în plus, iar dacă lipsim o zi de la serviciu ni se taie o zi de salariu.

Vă amintiţi de copilărie? Recompensare/pedeapsă… Aşa cum ne educă mama, aşa-i tot restul vieţii. Dar oare-i chiar aşa? Se pare că nu.

Un studiu de la M.I.T. (Massachusetts Institute of Technology) spune că recompensarea cu bani funcţionează DOAR ATUNCI când angajatul are de făcut ceva fizic. Cu cât zugravul e plătit mai bine, cu atât va zugrăvi mai repede şi mai frumos. Şi cel puţin la noi în ţară… asta-i foarte adevărat. Nu?

Dar când angajatul trebuie să facă mai complicat (deci ceva cognitiv, nu fizic), oamenii iniţial recompensaţi cel mai mult dau cel mai mic randament. Ciudat, nu?

Şi am pus o întrebare pe Facebook (aici):

“Dacă ţi-aş da bani să stai degeaba toată ziua (să ai voie doar să te uiţi la TV toată ziua şi să te joci jocuri video), ai face-o? Să nu ai voie să citeşti, să ieşi din casă în oraş… să faci NIMIC altceva. Să fie ca un “job” în care trebuie să priveşti la TV şi să te joci. OPT ore pe zi. Cu un salariu de 15 milioane pe lună.”

Răspunsul corect este NU! Şi în caz că ai răspuns “DA” sunt absolutmente convins că ori ai o nevoie urgentă de bani, ori îţi vei da demisia în prima lună. De ce? Pentru că vei tâmpi.

Pentru că pe noi ne motivează ceva zi de zi. Şi anume pasiunile. Zugravul de mai sus va lucra cu spor la tine acasă când îl vei plăti mai bine pentru că va avea cu ce să-şi cumpere undiţa sau chitara pe care şi-o doreşte deja de doi ani de zile!

Las mai jos un video (în engleză) foarte-foarte drăgut pe tema motivării angajaţilor şi a pasiunilor şi vă sugerez să faceţi asemeni lui Octav Ungureanu, Ştefan Murgeanu, Liana Buzea, Andrei Roşca, Viorel Copolovici şi restul din lista de aici. Urmaţi-vă pasiunile.

Am hotărât să-l iau la întrebări pe Octav pentru că e printre puţinii oameni care parcă-i plin de inspiraţie mereu şi face totul cu pasiune. De fiecare dată când am un moment de “cădere” pot intra pe blogul lui. :)

Ba chiar mai mult, Octav l-a desenat pe Motivonti! Monstrul verde-i opera lui.

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Pe scurt: Octav, 27 de ani, Comunicare şi Relaţii Publice, îmi plac istoria, gramatica, hip-hop-ul, stand-up comedy, James Brown, Fight Club şi Moromeţii. Toată ziua sunt pe bicicletă, cred în karma şi nu vreau să emigrez nicăieri! Îmi place să desenez, iar numele de scenă e Smoking Cool Cat, un nume dat total la mişto care nu mă aşteptam să devină un adevărat brand.

Octav Ungureanu arătând lumii o poză reală cu Octav Ungureanu

Ca toţi copiii, desenam când eram mic, singura diferenţă e că am uitat să mă opresc din desenat. Am devorat toate desenele animate posibile (în special cele din perioada anilor ’40, denumită şi Cartoon Golden Age, dar şi “clasicele” recente ca Dexter, Family Guy sau Futurama). Colecţionez reviste de benzi desenate de la Pif, Mickey Parade şi SpiderMan, până la Hardomics şi Too Much Coffee Man. În generală şi în liceu desenam doar pentru mine şi colegi, dar în 2006, total întamplător, am participat cu nişte prieteni la Salonul de Benzi Desenate de la Sala Dalles, unde am primit un mic loc care rămasese gol ca să-mi expun nişte desene. Văzând cât de bine au fost primite m-am hotărât să mă ocup mai serios de asta.

Life drawing

3. Înainte să-ţi faci blogul, desenai? Arătai cuiva ce desenezi? Sau însuşi blogul a fost “marea rampă de lansare”?

Blogul a fost într-adevar “marea rampă de lansare” pentru că mi-a dat ocazia să desenez şi să “public” zilnic, să interacţionez cu alți pasionați și să strâng la un loc destul de multe informații despre domeniu: artiști, reviste, webcomics, resurse și sfaturi despre cum să desenezi. Blogul mi se pare un mijloc chiar foarte bun de comunicare, asta dacă și ai ceva de spus!

4. Ai ajuns să-ţi monetizezi pasiunea… (faci desene pentru tot felul de reviste) te aşteptai la asta când ai lansat blogul? Era un vis de-al tău? Sau s-a întâmplat şi ai acceptat ofertele pur şi simplu?

Când am făcut blogul și m-am apucat mai serios de desenat nu m-am gândit la altceva decât la desenatul propriu-zis. Mulţi îmi spuneau să mă fac cunoscut, să trimit la ziare și reviste și într-o zi am cedat, am dat un mail la ziarul Compact și ce sa vezi? în mai puţin de 2 săptămâni publicam primul meu serial de benzi desenate, era vorba de Iepurașul Urban pe care sper să-l readuc la viaţă într-o bună zi. Au urmat alte colaborări, expoziții și evenimente toate plecând într-un fel sau altul de la oameni care mi-au descoperit blogul. Acum am un serial săptămânal cu un extraterestru simpatic în Șapte Seri și încă un serial săptămânal pentru newsletter-ul MyJob.

Şapte Seri cu un comic de Smoking Cool Cat în dreapta

5. De mult îţi doreai să lansezi o revistă cu comics-uri româneşti. În vara acestui an ai reuşit… Ai lansat o revistă (de fapt două, nu?) făcută de tine. Care-i povestea din spatele acestor reviste şi care-i reţeta succesului?

De mult visam la propria revistă de benzi desenate dar visul mi se părea atât de departe pentru că mă gândeam la foarte multe piedici și obstacole până când într-o zi când m-am gândit să nu-mi mai fac atâtea probleme și s-o fac pur și simplu și ce-o fi o fi. A fost nevoie doar de niște timp și bani, aşa că am scos chiar 2 reviste: una numită COMICS cu cele mai apreciate desene de pe blog și invitați de onoare ComicsCevaMărunt, o revistă pe care vreau s-o dezvolt și să promovez în ea tot ce înseamnă comics și BD autohtone; și încă o revistă PERSONAJE cu peste 100 de oameni reali din București desenați pe stradă sau în stațiile de Metrou. Ambele reviste au fost foarte bine primite și plănuiesc să merg mai departe cu ele. Deocamdată le puteți comanda pe blog sau le găsiți la Librăria Jumătatea Plină. Nu știu care ar fi rețeta succesului, dar dacă vrei ceva cu adevarat nu mai căuta scuze și apucă-te să obții acel ceva!

6. Te-ai gândit să renunţi la actualul tău job şi să trăieşti DOAR din aceste comics-uri pe care le faci? Sau încă nu-i cazul să-ţi concediezi şeful?

Am norocul să lucrez într-un domeniu și mai ales într-un mediu care îmi fac plăcere și anume fac ilustrații și character design pentru AdWorks Media, aşa că reușesc să împac foarte bine job-ul cu pasiunea mea pentru desenat. Se câștigă și din comics, dar acum e o perioadă destul de grea până și pentru acest domeniu.

7. Care-s planurile tale de viitor?

Planurile de viitor includ dezvoltarea celor două reviste și cât mai multe colaborări și expoziții. Pentru asta e nevoie de timp pentru desenat și mai ales inspirație.

8. Zi-mi ce înţelegi prin “optimism”.

Optimismul este atunci când mergi pe stradă și în loc să privești trotuarul plin de gunoaie, privești cerul senin și te gândești că vei avea o zi minunată. Dacă tot te gândești la ceva, de ce să nu te gândești la ceva pozitiv?

Optimismul în viziunea lui Octav

9. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

“Fii exemplul pe care vrei să-l vezi în jurul tău.” Mahatma Gandhi

Pentru noi restul în schimb, am impresia că am găsit soluția supraviețuirii pe timp de zi. Și, incredibil sau nu, ea nu vine din dușuri reci, ceaiuri calde sau aer condiționat, ci din pasiune. Am descoperit, printr-o întâmplare, că dacă faci ceva ce te pasionează cu adevărat, mentalul trece automat pe acel lucru, ignorând factorii de mediu. De ce sunt sigur de aceast lucru? Pentru că am descoperit că pot ignora căldura stând în fața aragazului. Cu flacăra aprinsă. Un lucru ciudat ai spune. Așa m-am gândit și eu, până când am realizat că de fapt mă simt foarte bine și nici nu mă mai interesează că afară pot găti şi fără flacără deschisă.

Pasiunea mea este gătitul. Fac asta ca să mă relaxez, ca să mănânc ceva deosebit din când în când și ca să-i fac fericiți pe alții (în condițiile în care am în jurul meu o mulțime de gurmanzi). Așa că revelația m-a găsit făcând o tură de clătite, în timp ce în căști mă țineau relaxat The Cat Empire, Janis Joplin, Cas Haley, Alternosfera etc. Pornind de la acest fapt, m-am gândit că oricine poate scăpa de stres și, mai ales, căldură făcând ce-l pasionează.

Pe scurt, gândește-te la ce-ți place să faci, atât de tare încât mintea ta să se concentreze doar pe acel lucru și vei scăpa ușor și ieftin de alte probleme. Cred că funcționează și la stres, nervi, oboseală, mahmureală sau alte stări fizice/psihice care ne țin într-o priză negativă.

Recunosc, acesta este un articol experimental, dar cine nu riscă, nu are cum să câștige, nu-i așa?

Puteţi să ne trimiteţi chiar şi voi material motivaţional pentru luni dimineaţă prin formularul de aici.

Omul ăsta mă face să nu mai zic “Nu reuşesc!” atunci când exersez la chitară… Dacă el poate, pot şi eu. Nu am (alte) cuvinte.

“Shall We Dance” este unul din acele filme care-ţi aminteşte de tine. Până la sfârşitul filmului eram deja pus pe gânduri: mă gândeam la cum mă comport eu în anumite situaţii, la pasiunile mele şi la momentele în care mi-e ruşine de ce-mi place.

John Clark e un tip cu o familie măricică (soţie şi doi copilaşi) dar cu o viaţă rutinată. Într-o zi totuşi se apucă de un curs de dans – astfel descoperindu-şi o nouă pasiune. O poveste paralelă cu cea a lui John este povestea colegului său de serviciu care este pasionat de dans, dar îi e ruşine de pasiunea sa. John îl descoperă pe acesta într-o zi la sala unde lua el cursuri deghizat.

Cu “ajutorul” acestui film mi-am dat seama de pasiunile cu care mi-e mie ruşine şi de fapt că ruşinea e o problemă de care orice om trebuie să scape. Vreau să scriu un articol mai pe larg pe acest subiect.

Vă las cu trailerul şi vă recomand acest film:

M-am hotărât să-l iau la întrebări pe Dragoş pentru că este faimos. Da, pentru că este faimos şi e un om de succes. Faptul că m-am hotărât să-l intervievez a fost mai mult un test, un pariu cu mine: “Îmi va răspunde sau nu la întrebări? Oare-s prea insignifiant pentru cineva ca el?“. Ceva-mi zicea că Dragoş, oricât de ocupat ar fi, îmi va răspunde. Şi aşa a fost.

Şi acum scurtul nostru interviu:

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Sunt născut şi crescut în Bucureşti. Sunt Fecioară cu ascendent incert. Îmi place salata de vinete. Nu am hobby-uri. Ce mai vrei să ştii?

2. De când ai şi de unde a pornit pasiunea asta nebună pentru voluntariat, ecologism şi tot aşa?

S-a întâmplat acum mulţi ani, când am ajuns în Delta Dunării pentru prima dată şi am fost uimit de frumuseţea sălbatică a acestui loc, dar şi de încrâncenarea cu care oamenii încearcă să îl distrugă. Revin mereu în Deltă, impresia rămâne aproape aceeaşi, sunt puţine lucrurile care îmi dau speranţă că situaţia se va îmbunătăţi. Din acest refuz de a lua parte la un viol în grup s-a născut hotărârea mea de a proteja mediul acolo unde este posibil. Mi-am dat apoi seama că există numeroşi români care gândesc ca mine, iar prin MaiMultVerde încercăm să construim o nouă cultură a voluntariatului pentru mediu în România, să le oferim celor care vor să se implice în proiecte de protecţia mediului ocazia să o facă.

3. Cu Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta ai strâns o sumă impresionantă de bani – 900.000 € – de la companii. Cum ai reuşit aşa ceva în contextul în care acum câţiva ani ecologia în România era “invizibilă”?

Am înţeles ceva foarte simplu: că, dacă vrem şi altceva decât pomeni de la stat, trebuie să convingem companiile să ne susţină. Şi, ca să faci asta, trebuie să le vorbeşti pe limba lor şi să le înţelegi nevoile. Adică să te adaptezi unui model de business profesionist şi să tratezi sectorul privat ca pe un partener, nu ca pe un sponsor sau, mai rău, ca pe un duşman. Nu în ultimul rând, asta înseamnă să promiţi, să planifici şi să livrezi rezultate concrete, nu rapoarte narative de sute de pagini.

E un slalom continuu la mine-n agendă între toate aceste roluri, dar, cu puţină disciplină, până la urmă îşi găsesc toate locul.

4. Ce părere ai despre îndemnul biblic ce spune: “Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla.”? Te-ai “folosit” de el pentru a ajunge la succesul despre care vorbeam în întrebarea anterioară?

Principiile după care mi-am structurat eu politica de fund raising nu le-am luat din Biblie, ci din “Filantropica” lui Nae Caranfil. “Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!”, “Uneori, trebuie să nu te îmbraci în zdrenţe, dacă vrei să primeşti pomană.” şi, desigur, “Nu-i nici o ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti.”

5. Cum reuşeşti să-ţi împarţi timpul, cum te organizezi, cum faci faţă atâtor “cerinţe”?

Eu mi-am început cariera la 18 ani lucrând ca voluntar la “Salvaţi Copiii”. M-am ocupat apoi trei ani cu comunicarea new media la British Council, am construit alţi trei ani “Salvaţi Delta”, iar de doi ani conduc MaiMultVerde. Profesia mea de bază este managementul, este domeniul în care am şi cea mai mare experienţă şi cele mai bune calificări. Jurnalismul a fost dintotdeauna pentru mine a doua dragoste, amanta cu care mi-a plăcut să-mi pierd mai mult nopţile şi mai rar zilele. Şi mai sunt şi altele: de jumătate de an îmi explorez vocaţia de trainer. E un slalom continuu la mine-n agendă între toate aceste roluri, dar, cu puţină disciplină, până la urmă îşi găsesc toate locul.

6. Cu atâtea pe cap sunt sigur că nu ai mereu chef de muncă… Ce faci când nu ai chef să faci ceva?

Citesc, văd un film, merg la un concert sau stau îndelung de vorbă cu prietenii, sunt singurele activităţi cu adevărat de loisir. Toate celelalte au un scop, un sens, aşa că le consider tot un fel de muncă.

7. Cât de important este pentru tine să ai gânduri pozitive şi să elimini toate gândurile negative când vine vorba de viaţa ta de zi cu zi?

Nu ştiu să-ţi răspund pentru că nu ştiu ce înţelegi tu prin gânduri pozitive şi negative. Eu încerc în general să elimin gândurile inutile, care nu duc nicăieri.

8. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

“Sunt optimist. A fi orice altceva ar fi inutil.” – Winston Churchill

Timpul este cel mai bun profesor. Din păcate, el îşi omoară toţi elevii.

- Hector Berlioz

Ăsta-i adevărul. Timpul clar nu-i un prieten prea bun – ba trece prea repede, ba trece prea încet… şi la urmă oricum ne omoară. În situaţia asta întrebarea este: Cum să valorificăm timpul cât mai bine?

Nu mai pierde vremea cu nimicuri

Chiar eu am prostul obicei de a pierde vremea cu lucruri care nu-s de fapt importante, şi anume cu nervi. Mă enervez foarte uşor când nu reuşesc să-mi ating unul din cele câteva zeci de targeturi ce mi le propun… Dar oare e atât de important UN SINGUR target din moment ce mi-am atins alte câteva zeci? Mă enervez când anumiţi oameni nu-şi fac treaba cum trebuie, dar mă calmez amintindu-mi că dacă vreau ca ceva să fie făcut bine, trebuie să-l fac cu mâna mea.

Ştiu oameni care nu se enervează dar pierd vremea fiind aerieni. Ei uită că au ceva de făcut sau pur şi simplu rămân cu gândul în altă parte.

Genul de oameni pe care eu nu-i suport sunt aceia care pierd vremea plângându-se! Oamenii care stau ore în şir la telefon plângându-se la toate rudele posibile.

Absoarbe ce e folositor, elimină ce nu este şi adauga ceea ce ţi-este unic.

- Bruce Lee

Sunt multe “nimicuri” care ne omoară vremea şi care ne fac rău. Ar trebui să ne punem mereu întrebarea: “Oare ce fac eu acuma e chiar constructiv? Mă ajută? Îmi face plăcere?”. Unora le face plăcere să se plângă … dar cu siguranţă nu-i constructiv deloc – ba dimpotrivă, este DISTRUCTIV!

Concentrează-te

Când faci ceva, pentru binele tău, fă-o cum trebuie, concentrează-te. Eu unul sunt un om împlinit când fac ceva aşa cum trebuie – nu în sictir. Poate-s eu perfecţionist în anumite momente, dar faptul că ceva arată la finalul muncii mele bine, mă face fericit, mă face să fiu sigur pe abilităţile mele.

Eu când am de lucru la calculator îmi închid Twitterul, mailurile şi adesea chiar şi messenger-urile – toate astea îmi distrag atenţia. Când citesc pun mobilele pe silent, aprind lumina – chiar dacă-i destulă lumină cât să văd, închid uşa de la cameră şi mă poziţionez cât mai bine.

Fă repede ce nu-ti face plăcere să faci

Am mai zis asta şi într-un alt articol – când avem de făcut ceva ce nu ne face plăcere avem tendinţa de a pierde vremea, de a trage de timp. Când eram prin clasele mici nu voiam să-mi fac temele şi trăgeam de vreme stând cu caietul în faţă şi gândindu-mă la cum mă voi juca mai târziu. Nu era oare mai bine să termin temele repede ca să am timp mai apoi să mă joc cu adevărat – nu doar să-mi imaginez? Ba da, era! :)

… şi apoi fă ce-ţi face plăcere să faci, ce te pasionează

Scapă repede de ce nu-ţi place să faci (precum temele) şi apoi fă ce-ţi place cu adevărat să faci. Aici concentrarea vine de la sine, timpul este folosit cu un scop pe care tu-l alegi. În cazurile astea valorificarea timpului e maximă pentru că este vorba de ceva ce te pasionează.

Pe foarte scurt…

1. Nu pierde vremea cu nimicuri şi nu trage de timp când faci ceva ce nu-ţi face plăcere să faci.

2. Concentrează-te şi astfel vei da randament mare.

3. Când ai timp foloseşte-l pentru pasiunile tale – atunci timpul este valorificat la maxim.

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Viorel Copolovici, 34, originar din Piteşti, de unde au plecat şi unde au rămas foarte mulţi oameni isteţi şi frumoşi la minte. Umanist prin structură, covins că voi face Teatru, am urmat o şcoală de presă. Convins că nu voi fi jurnalist, am ales să lucrez în comunicare, pe care am complicat-o către Marketing. Vreo zece-unsprezece ani în care am lucrat pentru Radio Total, Antena 3, Media Pro Pictures, eMag, mai mulţi clienţi independenţi şi candidaţi la diverse funcţii politice şi administrative. Din 2009 m-am dedicat bucătăriei şi deja sunt convins că am făcut bine.

2. De când ai pasiunea cu gătitul şi de unde a pornit pasiunea asta?

În copilăriei am gătit întâi din curiozitate şi mai apoi de nevoie. La noi în casă, în weekend, se dădeau meditaţii din greu. Orele când puteai să faci “o piaţă bună” erau ocupate cu prichindei şi adulţi care veneau la noi în sufragerie ca să înveţe engleză şi franceză. Aşa că atunci am aflat că mâncarea bună începe de la o listă de cumpărături bine făcută şi continuă cu tura prin cartier, prin pieţe şi pe la magazine. Abia după aceea începe gătitul, al cărui succes e pe jumătate asigurat de primele două etape dacă sunt făcute bine.

Când veneam de la şcoală, ar fi trebuit să-mi încălzesc mâncarea gătită din frigider, numai că eu mă dedicam experimentelor culinare, episoade care de multe ori iscau scandaluri. :) În facultate am gătit de nevoie. Am gătit inclusiv pe celebrul reşou făcut dintr-un cub de piatră ponce şi două rezistenţe şerpuite printr-un şanţ săpat anume. Foştii mei colegi îşi aduc aminte şi acum de orezul cu ou (un terci lipicios) foarte gustos pe care-l “compilam” în scurta perioadă în care am rezistat într-un cămin din Regie.

Mi-am cucerit definitiv soţia cu o ciorbă de cartofi cu lapte, dar de gătit m-am apucat serios abia în urmă cu vreo trei ani, când am ales să scriu pe blogul personal (copolovici.ro) despre tribulaţiile mele culinare. Abia în 2009, după întâlnirea cu Dorin Boerescu, am direcţionat pasiunea către o ocupaţie permanentă, cu rigori sau principii de natură editorială odată cu apariţia blogului de nişă, Prânzul din Caserolă (pranzuldincaserola.ro).

3. Ţi-ai dat demisia pentru a “lucra” la pasiunea ta. Ce ţi-au zis prietenii, rudele etc. când au aflat că ai făcut asta? Ce părere au?

Eu lucram de mulţi ani fără a fi angajatul clienţilor mei. De prin 2006 am ales poziţia furnizorului de servicii pentru simplul motiv că asta mi-a asigurat o oarecare independenţă în relaţia cu respectivii clienţi. În 2004 chiar intenţionasem să mă rup complet de sistemul clasic angajat-angajator şi să încerc un drum independent, numai că nu am reuşit. Având o ocupaţie care se pretează foarte mult la consultanţă, foarte “angajat” nu m-am considerat în ultimii ani.

Despărţirea de eMag, ultimul meu client pentru care am lucrat din interiorul echipei, a survenit inevitabil, într-o perioadă în care şi eu şi ei ştiam că ne apropiem de încheierea colaborării. În general, cei din jurul tău te susţin în astfel de momente. Poate că unora li s-a părut ciudat, altora de-a dreptul straniu că, aparent, am coborât ştacheta. Brusc, pentru ei nu am mai fost omul de comunicare, ci un tip care se ocupă de bucătărie, găteşte şi pune rezultatele pe Internet. În fapt, nu am renunţat nicio clipă la formaţia mea de “comunicator” şi la tot ceea ce am reuşit să învăţ cu ajutorul tuturor celor pentru care am lucrat. Am început construcţia unui produs, i-am asigurat mijloacele de distribuţie, despre stabilirea unui preţ nu a fost cazul, iar comunicarea lui este vizibilă. :) Pe scurt, am continuat să marketez, dar de data asta a fost vorba de propriul produs şi de propria persoană.

4. Cum ai ajuns să iei decizia asta? Nu era bună viaţa cu job? Sau … pur şi simplu ai hotărât să faci un experiment?

Despărţirea de sistemul clasic de lucru vine, dacă vine, după ce ai înmagazinat suficientă experienţă, când consideri că e momentul să pui punct unei etape şi să începi o alta. Pentru relaţia angajat-angajator, win-win nu reprezintă doar aparentul “eu prestez – tu plăteşti”. Dincolo de raportul clasic, cel puţin în interiorul unei relaţii sănătoase, angajatul nu câştigă doar bani. Dacă are mintea suficient de deschisă, se fortifică pentru mai târziu, dobândeşte experienţă şi stochează tactici şi informaţii pe care le poate folosi şi într-o viitoare colaborare, şi pentru propriul proiect antreprenorial, mai târziu.

Viaţa cu job este exact atât de bună cât ştie să şi-o facă un angajat. Cred că sunt mult prea mulţi aceia care s-au oprit prea devreme din învăţat, dar acceptă plafonarea pentru avantajul material şi din comoditate. Din 1998 până în 2009, am fost un angajat foarte fericit, un coechipier pozitiv şi un tip destul de energic în majoritatea situaţiilor. Când am ajuns în Media Pro, şefii mei direcţi păreau să redescopere în mine un spirit “Pro” care, între timp, se cam volatilizase pe-acolo. Nu, nu sunt modest pentru că ştiu foarte bine câte parale fac, iar majoritatea celor cu care am lucrat îşi aduc aminte cu plăcere de ceea ce am făcut peste tot unde am lucrat.

Concluzia ar fi că nu, nu e nici pe departe un experiment. Am hotărât că e un moment pe care trebuie să-l folosesc în avantajul meu. Că e necesar să-mi asum riscurile generate de un asemenea gest şi că, de luna viitoare, veniturile nu mai sunt nici fixe, nici regulate, în timp ce cheltuielile îşi păstrează toate constantele. Unii au făcut asta mai repede decât mine, unii au avut şansa şi ghinionul deopotrivă de a nu lucra niciodată din poziţia angajatului. Probabil că, dacă la începutul anului trecut, aş fi avut un copil mic şi n-aş fi avut în jurul meu oameni care să mă susţină, n-aş fi luat o asemenea decizie. Dar în orice neajuns pare să existe şi o faţetă pozitivă. Şi invers.

5. Povesteşte-ne de unde a venit ideea prânzului din caserola punct ro şi puţin despre proiectul în sine…

Conceptul s-a creionat la începutul anului 2009, când am considerat că acest conţinut culinar trebuie să primească o direcţie mai clară, să se adreseze unui public definit şi să se sprijine pe un demers declinabil. Aşa am ajuns la explicitarea unor principii pe care le gândeam de mai multă vreme. Gătitul acasă, singur, cu familia, cu prietenii sau cu un cerc mai mare de cunoscuţi generează mai multe avantaje: e curat, e safe, e creativ, e relaxant, e rewarding, e distractiv… Începutul anului 2009 anunţa şi o scădere a obiceiului de consum în restaurante, deci am intuit o revenire la obiceiul mai vechi al pregătirii prânzului pentru a doua zi încă de cu seară. Caserola a fost mult timp prezentă în viaţa mea în primul rând din plictisul oferit de variantele de prânz aflate în raza de interes a clădirii în care lucram. Am mizat pe faptul că mai sunt suficient de mulţi asemeni mie.

Pe propria platformă s-a mutat abia la jumătatea anului 2009, la câteva luni după formarea, împreună cu Dorin Boerescu, Daniel Enache, Bobby Voicu şi Andrei Roşca, a Bakemono Publishing and Development, un publisher online în care sunt implicat şi eu. Am ales varianta asta pentru că acel conţinut trebuia să se dezvolte, să beneficieze de suficient oxigen încât să avanseze, să se adreseze şi mai clar publicului său şi să ia un drum ascendent. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Conţinutul de pe Prânzul din Caserolă este structurat în mod natural, pe secţiuni generate chiar de compoziţia lui: sunt feluri principale, salate, paste, supe, dulciuri… Majoritatea propunerilor presupun timp de preparare sub o oră, se bazează pe ingrediente pe care le poţi găsi în magazine, iar dacă e vorba de lucruri mai greu de procurat, cititorii îşi oferă deja ponturi care acoperă aceste nevoi. Cred că deja aş putea defini o subcomunitate a celor care au descoperit un anumit magazin chinezesc cu ajutorul comentariilor de la articolul de pe blog care se referă la acel magazin. E doar un exemplu. În rest, există o zonă de editorial şi una de sugestii menite să uşureze misiunea culinară a cititorilor.

Faptul că Prânzul din Caserolă e pe un drum bun este demonstrată de comunitatea de pe Facebook, într-o creştere vertiginoasă de membri (aproape 2,300 din octombrie 2009 până la finalul lunii ianuarie 2010) şi de cifrele de trafic. Interacţiunile cu cititorii nu sunt nici pe departe unidirecţionale şi ăsta este un câştig substanţial. Cititorii încearcă în propriile bucătării propunerile mele, vin cu sugestii, oferă celorlalţi informaţii utile şi multe altele. Cu unii dintre ei am avut ocazia să mă şi întâlnesc atunci când am schimbat, în câteva rânduri, propria bucătărie cu aceea a unui restaurant din Bucureşti, cu ocazia proiectului “Office Tour“, când am gătit în bucătăriile câtorva companii din Bucureşti şi în proiectele caritabile la care am avut bucuria să particip, cum ar fi “Soup Nights“.

6. Ce ne poţi spune despre Soup Nights?

Soup Nights este un concept minunat, materializat în evenimente care au avut un succes important de public şi care şi-au atins scopurile pentru care au fost create. Am fost mai mult decât onorat să particip efectiv la organizarea şi desfăşurarea acestei poveşti frumoase, iar pe Tara Duveanu, creatoarea acestui concept în România, o preţuiesc ca pe sora mea mai mică şi foarte talentată. Eu sper că în 2010 să reedităm împreună măcar un episod al acestui proiect.

7. Ce te-ar face să revii la un job “normal”?

Dacă prin “normal” te referi la un job în interiorul echipei unui angajator sau a unui client, probabil că doar un eşec de natură financiară m-ar forţa să revin la acest tip de raport. Altfel, am un job cât se poate de normal şi care, la fel ca toate celelalte pe care le-am avut, îmi place foarte mult.

8. Acum, că faci ce-ţi place… ştii că semeni cu pescarul din povestea asta? :)

Pescarul din poveste este mai înţelept decât mine. Cel puţin deocamdată. Eu sunt la debutul unui proiect destul de curajos. Proiectul meu va lua forme destul de variate pe măsură ce va aduna şi mai mulţi cititori, şi mai mult public care va găsi pe blog informaţie utilă pentru propriul lor stil de viaţă. Cum vorbim despre mâncare, un subiect de care te bucuri cu adevărat numai offline, în viaţa de zi cu zi, voi deschide în continuare noi alternative prin care ceea ce fac să ajungă la cât mai mulţi dintre cititorii mei.

Deci ar fi imposibil să nu caut în continuare declinări “real life” ale proiectului virtual: seri dedicate cititorilor într-un restaurant, producţii mai mult sau mai puţin publicitare în mass-media tradiţională, proiecte caritabile care să-mi scoată bucatele în spaţii publice, campanii itinerate prin birourile companiilor din Bucureşti şi din ţară, work-shop-uri practice în care publicul să aibă ocazia să afle de la mine tehnici sau metode care să le uşureze munca, să le scurteze timpul petrecut în bucătărie şi să-i apropie de succesul pe care-l urmăresc în faţa familiei şi prietenilor.

Sper să ajung treptat la maturitatea care să-mi spună unde trebuie să mă opresc astfel încât să nu transform o pasiune în corvoasă, într-un plan autodistructiv. Probabil că acesta este challenge-ul absolut atunci când reuşeşti să te ocupi şi să trăieşti făcând exact ceea ce-ţi place. Eu unul încep să cred că bucătăria este menirea pe care am întârziat vreo 15 ani să mi-o împlinesc. Mă bucur, însă, că în toţi aceşti ani m-am pregătit pentru drumul meu actual. Şi de-asta îi preţuiesc şi mulţumesc tuturor acelora care, până acum, mi-au influenţat viaţa şi bagajul de înţelepciune, atât într-un mod fericit, cât şi în sens negativ.

9. Te-ai lăsat de fumat acum aproximativ un an. Cum aşa? Cât ai fumat? Cum ai reuşit să te laşi?

Naşul meu, un tip foarte inteligent şi, în consecinţă, cu un simţ desăvârşit al umorului, mi-a spus că “…tu n-ai fumat mai mult ca alţii, doar mai repede… tu ţi-ai terminat ţigările mai rapid decât alţii”. Am fumat nouăsprezece ani, dar ăsta nu e neapărat un număr fatidic. Mai prost e că am fumat foarte mult, uneori chiar şi mai bine de trei pachete într-o zi. Sunt ferm convins că nu am fost niciodată dependent de conţinutul ţigărilor, ci de gestul pe care nu l-am controlat niciodată.

Automatismul este cel care ne face să nu mai ţinem cont de numărul ţigărilor aprinse, stinse, fumate în paralel şi aşa mai departe. M-am lăsat brusc, dar nu pentru că aş fi vreun monument de voinţă. M-am lăsat brusc pentru că am tras o sperietură suficient de “contondentă”, care mi-a marcat definitiv relaţia cu acest obicei şi nu numai. Tot ce le doresc fumătorilor este să nu aibă nevoie de o asemenea sperietură. Pentru că pot spune în cunoştinţă de cauză şi fără să exagerez cu nimic: e pe bune, fumatul poate să ucidă. Asta în condiţiile în care sunt de acord cu toţi aceia care consideră că astfel de mesaje scrise pe pachetele de ţigări n-au absolut nicio valoare.

10. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Nu prea m-am lăudat niciodată cu o memorie foarte bună. În consecinţă, nu cred să existe citate care să aibă misiunea de a-mi conduce viaţa. Sunt, totuşi, două treburi care-mi reapar constant în minte. Unul are o legătură strânsă cu aproape dependenţa mea de oamenii din jur şi de menirea lor în existenţa mea şi a celorlalţi. Sunt cuvintele lui Panait Istrati, dar eu le-am descoperit prin 1992, când am ascultat albumul “Va fi, Lazăre, va fi!” al grupului Roata, format de legendarul şi experimentalul muzician Sorin Chifiriuc.

“Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi.”

Al doilea, mult mai prezent şi pe deplin înrudit cu activitatea mea, e mult mai frust, mai prozaic, mai celebru şi mai scurt: “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte de pomană.” (“Pavel Puiuţ”, Filantropica).