Fericirea n-o are decât acela care-o dă

0
832

Poate că nu există un loc în care să se vorbească mai mult despre fericire, sora ei nefericirea și verișoara lor, nefericirea de a fi nefericit, decât în cabinetul unui psihoterapeut. Într-un fel sau altul, toți cei care îmi calcă pragul vor să minimizeze un disconfort pentru a face loc și a planta semințele pentru o viață (mai) fericită.

Au crezut într-o formulă prescrisă familial, social sau cultural și a venit un moment în care au realizat că nu funcționează și nici nu va funcționa. Și atunci începe procesul căutării, articulării și trăirii unei formule personale, o formulă care nu poate fi decât una foarte subiectivă.

În ea sunt împletite fericiri efemere (ca zâmbetul vânzătoarei de la chioșc sau o floare care tocmai înflorește) cu fericiri durabile (sănătate, armonie în relații sau încă o cărămidă pusă la un proiect întins pe mai mulți ani), fericiri explozive cu fericiri așezate și calme, fericiri care provin din evocarea unor amintiri din trecut cu cele prezente și proiectate în viitor, fericiri pe care le sesizezi ca atare și fericiri pe care le numești astfel numai după ce nu mai sunt.

Iată când sunt fericiți oamenii cu care am discutat zilele trecute:

  • Când simt că sunt la locul potrivit, cu oamenii potriviți, fac ceea ce vreau și e singurul loc din univers în care aș vrea să fiu.
  • Când sunt absorbit de o activitate și mă pierd în ea, când creez.
  • Când sunt în contact cu mine: alergat, dans, Tai-chi, meditație.
  • Când sunt în contact cu ceilalți: familie, iubit/-ă, prieteni, colegi.
  • Când sunt în contact cu acel ceva mai înalt și mai vast decât pot oamenii cuprinde: cu Dumnezeu, cu natura, cu operele de artă-muzică, pictură, literatură.
  • Când totul prinde sens și piese disparate se completează asemenea unui puzzle.
  • Când celebrez.
  • Când mă arăt și sunt văzută așa cum sunt, vulnerabilă, fragilă și puternică.
  • Când iau forme noi – corporal, vestimentar, profesional.
  • Când le ofer celorlalți din ce am învățat că e splendoarea vieții, cum ar fi să merg cu nepoțeii de patru ani la pădure pentru a le oferi priveliștea viorelelor și brândușelor înflorite. Când împărtășesc din înțelepciunea mea.

 

Câteva caracteristici ale fericirii:

  • E o stare constatată, nu una declanșată urmând pași preciși.
  • Este ca peștele: cu cât te străduiești mai mult să-l prinzi, cu atât îți va aluneca din mâini.
  • Vine după o etapă de frustrare-ca bucuria gusturilor după un post sau ca o dimineață însorită după mai multe zile de ceață și ploaie.
  • Deși poate fi explicată prin mecanisme neurofiziologice, are alt gust când e trăită. Fericirea cuiva care merge după o etapă de imobilizare la pat nu poate fi descrisă explicând mecanismul mersului.
  • Fericirea e o alegere personală- de fiecare zi, de fiecare clipă, cu fiecare zi urâtă sau izbitură. Dar se trăiește în lume, cu ceilalți.
  • E neașteptată și surprinzătoare- ca și cum, printr-un gest s-ar da la o parte o perdea putând lectura ce se întâmplă cu ochi noi.
  • Deși neașteptată și surprinzătoare, ceea ce putem face e să-i creăm premisele, să fim receptivi, deschiși, să-i facem explicit invitația de a veni și să o invocăm.

 

Și cred că cea mai importantă trăsătură a ei e că o poți da fără să o ai neapărat, așa cum ne-a lăsat vorbă Alexandru Vlahuță: Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă, decât acela care-o dă…. Și ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să-ncepi a o da.

Așadar, tu pe cine ai făcut fericit azi?

Psih. Manuela Tiron
Psihoterapeut specialist – Psihodrama clasica
Formare in Sociodrama

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ