Interviu cu Viorel Copolovici

5
409

Viorel Copolovici este încă unul din acei oameni ce m-au convins că în viaţă trebuie să fac ce-mi place, nu să alerg după bani. Cu această ocazie am hotărât să-l iau şi pe el la întrebări … şi mi-a răspuns exact ce vedeţi mai jos. :) Lectură placută.

1. Pentru început zi-mi câteva lucruri despre tine…

Viorel Copolovici, 34, originar din Piteşti, de unde au plecat şi unde au rămas foarte mulţi oameni isteţi şi frumoşi la minte. Umanist prin structură, covins că voi face Teatru, am urmat o şcoală de presă. Convins că nu voi fi jurnalist, am ales să lucrez în comunicare, pe care am complicat-o către Marketing. Vreo zece-unsprezece ani în care am lucrat pentru Radio Total, Antena 3, Media Pro Pictures, eMag, mai mulţi clienţi independenţi şi candidaţi la diverse funcţii politice şi administrative. Din 2009 m-am dedicat bucătăriei şi deja sunt convins că am făcut bine.

2. De când ai pasiunea cu gătitul şi de unde a pornit pasiunea asta?

În copilăriei am gătit întâi din curiozitate şi mai apoi de nevoie. La noi în casă, în weekend, se dădeau meditaţii din greu. Orele când puteai să faci “o piaţă bună” erau ocupate cu prichindei şi adulţi care veneau la noi în sufragerie ca să înveţe engleză şi franceză. Aşa că atunci am aflat că mâncarea bună începe de la o listă de cumpărături bine făcută şi continuă cu tura prin cartier, prin pieţe şi pe la magazine. Abia după aceea începe gătitul, al cărui succes e pe jumătate asigurat de primele două etape dacă sunt făcute bine.

Când veneam de la şcoală, ar fi trebuit să-mi încălzesc mâncarea gătită din frigider, numai că eu mă dedicam experimentelor culinare, episoade care de multe ori iscau scandaluri. :) În facultate am gătit de nevoie. Am gătit inclusiv pe celebrul reşou făcut dintr-un cub de piatră ponce şi două rezistenţe şerpuite printr-un şanţ săpat anume. Foştii mei colegi îşi aduc aminte şi acum de orezul cu ou (un terci lipicios) foarte gustos pe care-l “compilam” în scurta perioadă în care am rezistat într-un cămin din Regie.

Mi-am cucerit definitiv soţia cu o ciorbă de cartofi cu lapte, dar de gătit m-am apucat serios abia în urmă cu vreo trei ani, când am ales să scriu pe blogul personal (copolovici.ro) despre tribulaţiile mele culinare. Abia în 2009, după întâlnirea cu Dorin Boerescu, am direcţionat pasiunea către o ocupaţie permanentă, cu rigori sau principii de natură editorială odată cu apariţia blogului de nişă, Prânzul din Caserolă (pranzuldincaserola.ro).

3. Ţi-ai dat demisia pentru a “lucra” la pasiunea ta. Ce ţi-au zis prietenii, rudele etc. când au aflat că ai făcut asta? Ce părere au?

Eu lucram de mulţi ani fără a fi angajatul clienţilor mei. De prin 2006 am ales poziţia furnizorului de servicii pentru simplul motiv că asta mi-a asigurat o oarecare independenţă în relaţia cu respectivii clienţi. În 2004 chiar intenţionasem să mă rup complet de sistemul clasic angajat-angajator şi să încerc un drum independent, numai că nu am reuşit. Având o ocupaţie care se pretează foarte mult la consultanţă, foarte “angajat” nu m-am considerat în ultimii ani.

Despărţirea de eMag, ultimul meu client pentru care am lucrat din interiorul echipei, a survenit inevitabil, într-o perioadă în care şi eu şi ei ştiam că ne apropiem de încheierea colaborării. În general, cei din jurul tău te susţin în astfel de momente. Poate că unora li s-a părut ciudat, altora de-a dreptul straniu că, aparent, am coborât ştacheta. Brusc, pentru ei nu am mai fost omul de comunicare, ci un tip care se ocupă de bucătărie, găteşte şi pune rezultatele pe Internet. În fapt, nu am renunţat nicio clipă la formaţia mea de “comunicator” şi la tot ceea ce am reuşit să învăţ cu ajutorul tuturor celor pentru care am lucrat. Am început construcţia unui produs, i-am asigurat mijloacele de distribuţie, despre stabilirea unui preţ nu a fost cazul, iar comunicarea lui este vizibilă. :) Pe scurt, am continuat să marketez, dar de data asta a fost vorba de propriul produs şi de propria persoană.

4. Cum ai ajuns să iei decizia asta? Nu era bună viaţa cu job? Sau … pur şi simplu ai hotărât să faci un experiment?

Despărţirea de sistemul clasic de lucru vine, dacă vine, după ce ai înmagazinat suficientă experienţă, când consideri că e momentul să pui punct unei etape şi să începi o alta. Pentru relaţia angajat-angajator, win-win nu reprezintă doar aparentul “eu prestez – tu plăteşti”. Dincolo de raportul clasic, cel puţin în interiorul unei relaţii sănătoase, angajatul nu câştigă doar bani. Dacă are mintea suficient de deschisă, se fortifică pentru mai târziu, dobândeşte experienţă şi stochează tactici şi informaţii pe care le poate folosi şi într-o viitoare colaborare, şi pentru propriul proiect antreprenorial, mai târziu.

Viaţa cu job este exact atât de bună cât ştie să şi-o facă un angajat. Cred că sunt mult prea mulţi aceia care s-au oprit prea devreme din învăţat, dar acceptă plafonarea pentru avantajul material şi din comoditate. Din 1998 până în 2009, am fost un angajat foarte fericit, un coechipier pozitiv şi un tip destul de energic în majoritatea situaţiilor. Când am ajuns în Media Pro, şefii mei direcţi păreau să redescopere în mine un spirit “Pro” care, între timp, se cam volatilizase pe-acolo. Nu, nu sunt modest pentru că ştiu foarte bine câte parale fac, iar majoritatea celor cu care am lucrat îşi aduc aminte cu plăcere de ceea ce am făcut peste tot unde am lucrat.

Concluzia ar fi că nu, nu e nici pe departe un experiment. Am hotărât că e un moment pe care trebuie să-l folosesc în avantajul meu. Că e necesar să-mi asum riscurile generate de un asemenea gest şi că, de luna viitoare, veniturile nu mai sunt nici fixe, nici regulate, în timp ce cheltuielile îşi păstrează toate constantele. Unii au făcut asta mai repede decât mine, unii au avut şansa şi ghinionul deopotrivă de a nu lucra niciodată din poziţia angajatului. Probabil că, dacă la începutul anului trecut, aş fi avut un copil mic şi n-aş fi avut în jurul meu oameni care să mă susţină, n-aş fi luat o asemenea decizie. Dar în orice neajuns pare să existe şi o faţetă pozitivă. Şi invers.

5. Povesteşte-ne de unde a venit ideea prânzului din caserola punct ro şi puţin despre proiectul în sine…

Conceptul s-a creionat la începutul anului 2009, când am considerat că acest conţinut culinar trebuie să primească o direcţie mai clară, să se adreseze unui public definit şi să se sprijine pe un demers declinabil. Aşa am ajuns la explicitarea unor principii pe care le gândeam de mai multă vreme. Gătitul acasă, singur, cu familia, cu prietenii sau cu un cerc mai mare de cunoscuţi generează mai multe avantaje: e curat, e safe, e creativ, e relaxant, e rewarding, e distractiv… Începutul anului 2009 anunţa şi o scădere a obiceiului de consum în restaurante, deci am intuit o revenire la obiceiul mai vechi al pregătirii prânzului pentru a doua zi încă de cu seară. Caserola a fost mult timp prezentă în viaţa mea în primul rând din plictisul oferit de variantele de prânz aflate în raza de interes a clădirii în care lucram. Am mizat pe faptul că mai sunt suficient de mulţi asemeni mie.

Pe propria platformă s-a mutat abia la jumătatea anului 2009, la câteva luni după formarea, împreună cu Dorin Boerescu, Daniel Enache, Bobby Voicu şi Andrei Roşca, a Bakemono Publishing and Development, un publisher online în care sunt implicat şi eu. Am ales varianta asta pentru că acel conţinut trebuia să se dezvolte, să beneficieze de suficient oxigen încât să avanseze, să se adreseze şi mai clar publicului său şi să ia un drum ascendent. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Conţinutul de pe Prânzul din Caserolă este structurat în mod natural, pe secţiuni generate chiar de compoziţia lui: sunt feluri principale, salate, paste, supe, dulciuri… Majoritatea propunerilor presupun timp de preparare sub o oră, se bazează pe ingrediente pe care le poţi găsi în magazine, iar dacă e vorba de lucruri mai greu de procurat, cititorii îşi oferă deja ponturi care acoperă aceste nevoi. Cred că deja aş putea defini o subcomunitate a celor care au descoperit un anumit magazin chinezesc cu ajutorul comentariilor de la articolul de pe blog care se referă la acel magazin. E doar un exemplu. În rest, există o zonă de editorial şi una de sugestii menite să uşureze misiunea culinară a cititorilor.

Faptul că Prânzul din Caserolă e pe un drum bun este demonstrată de comunitatea de pe Facebook, într-o creştere vertiginoasă de membri (aproape 2,300 din octombrie 2009 până la finalul lunii ianuarie 2010) şi de cifrele de trafic. Interacţiunile cu cititorii nu sunt nici pe departe unidirecţionale şi ăsta este un câştig substanţial. Cititorii încearcă în propriile bucătării propunerile mele, vin cu sugestii, oferă celorlalţi informaţii utile şi multe altele. Cu unii dintre ei am avut ocazia să mă şi întâlnesc atunci când am schimbat, în câteva rânduri, propria bucătărie cu aceea a unui restaurant din Bucureşti, cu ocazia proiectului “Office Tour“, când am gătit în bucătăriile câtorva companii din Bucureşti şi în proiectele caritabile la care am avut bucuria să particip, cum ar fi “Soup Nights“.

6. Ce ne poţi spune despre Soup Nights?

Soup Nights este un concept minunat, materializat în evenimente care au avut un succes important de public şi care şi-au atins scopurile pentru care au fost create. Am fost mai mult decât onorat să particip efectiv la organizarea şi desfăşurarea acestei poveşti frumoase, iar pe Tara Duveanu, creatoarea acestui concept în România, o preţuiesc ca pe sora mea mai mică şi foarte talentată. Eu sper că în 2010 să reedităm împreună măcar un episod al acestui proiect.

7. Ce te-ar face să revii la un job “normal”?

Dacă prin “normal” te referi la un job în interiorul echipei unui angajator sau a unui client, probabil că doar un eşec de natură financiară m-ar forţa să revin la acest tip de raport. Altfel, am un job cât se poate de normal şi care, la fel ca toate celelalte pe care le-am avut, îmi place foarte mult.

8. Acum, că faci ce-ţi place… ştii că semeni cu pescarul din povestea asta? :)

Pescarul din poveste este mai înţelept decât mine. Cel puţin deocamdată. Eu sunt la debutul unui proiect destul de curajos. Proiectul meu va lua forme destul de variate pe măsură ce va aduna şi mai mulţi cititori, şi mai mult public care va găsi pe blog informaţie utilă pentru propriul lor stil de viaţă. Cum vorbim despre mâncare, un subiect de care te bucuri cu adevărat numai offline, în viaţa de zi cu zi, voi deschide în continuare noi alternative prin care ceea ce fac să ajungă la cât mai mulţi dintre cititorii mei.

Deci ar fi imposibil să nu caut în continuare declinări “real life” ale proiectului virtual: seri dedicate cititorilor într-un restaurant, producţii mai mult sau mai puţin publicitare în mass-media tradiţională, proiecte caritabile care să-mi scoată bucatele în spaţii publice, campanii itinerate prin birourile companiilor din Bucureşti şi din ţară, work-shop-uri practice în care publicul să aibă ocazia să afle de la mine tehnici sau metode care să le uşureze munca, să le scurteze timpul petrecut în bucătărie şi să-i apropie de succesul pe care-l urmăresc în faţa familiei şi prietenilor.

Sper să ajung treptat la maturitatea care să-mi spună unde trebuie să mă opresc astfel încât să nu transform o pasiune în corvoasă, într-un plan autodistructiv. Probabil că acesta este challenge-ul absolut atunci când reuşeşti să te ocupi şi să trăieşti făcând exact ceea ce-ţi place. Eu unul încep să cred că bucătăria este menirea pe care am întârziat vreo 15 ani să mi-o împlinesc. Mă bucur, însă, că în toţi aceşti ani m-am pregătit pentru drumul meu actual. Şi de-asta îi preţuiesc şi mulţumesc tuturor acelora care, până acum, mi-au influenţat viaţa şi bagajul de înţelepciune, atât într-un mod fericit, cât şi în sens negativ.

9. Te-ai lăsat de fumat acum aproximativ un an. Cum aşa? Cât ai fumat? Cum ai reuşit să te laşi?

Naşul meu, un tip foarte inteligent şi, în consecinţă, cu un simţ desăvârşit al umorului, mi-a spus că “…tu n-ai fumat mai mult ca alţii, doar mai repede… tu ţi-ai terminat ţigările mai rapid decât alţii”. Am fumat nouăsprezece ani, dar ăsta nu e neapărat un număr fatidic. Mai prost e că am fumat foarte mult, uneori chiar şi mai bine de trei pachete într-o zi. Sunt ferm convins că nu am fost niciodată dependent de conţinutul ţigărilor, ci de gestul pe care nu l-am controlat niciodată.

Automatismul este cel care ne face să nu mai ţinem cont de numărul ţigărilor aprinse, stinse, fumate în paralel şi aşa mai departe. M-am lăsat brusc, dar nu pentru că aş fi vreun monument de voinţă. M-am lăsat brusc pentru că am tras o sperietură suficient de “contondentă”, care mi-a marcat definitiv relaţia cu acest obicei şi nu numai. Tot ce le doresc fumătorilor este să nu aibă nevoie de o asemenea sperietură. Pentru că pot spune în cunoştinţă de cauză şi fără să exagerez cu nimic: e pe bune, fumatul poate să ucidă. Asta în condiţiile în care sunt de acord cu toţi aceia care consideră că astfel de mesaje scrise pe pachetele de ţigări n-au absolut nicio valoare.

10. Un citat favorit sau după care-ţi conduci viaţa?

Nu prea m-am lăudat niciodată cu o memorie foarte bună. În consecinţă, nu cred să existe citate care să aibă misiunea de a-mi conduce viaţa. Sunt, totuşi, două treburi care-mi reapar constant în minte. Unul are o legătură strânsă cu aproape dependenţa mea de oamenii din jur şi de menirea lor în existenţa mea şi a celorlalţi. Sunt cuvintele lui Panait Istrati, dar eu le-am descoperit prin 1992, când am ascultat albumul “Va fi, Lazăre, va fi!” al grupului Roata, format de legendarul şi experimentalul muzician Sorin Chifiriuc.

Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, sori ori pietre, suntem cu toţii fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalţi.

Al doilea, mult mai prezent şi pe deplin înrudit cu activitatea mea, e mult mai frust, mai prozaic, mai celebru şi mai scurt: “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte de pomană.” (“Pavel Puiuţ”, Filantropica).

5 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ