2

Iluzia meritului și mitul gândirii pozitive

Gândirea pozitivă!

Odată, demult, niște călători au dat peste un copac nemaivăzut, imens, vechi de când lumea. S-au apropiat de el și plini de curiozitate s-au apucat să-l studieze. Rădăcinile erau groase și întortocheate. Trunchiul, plin de noduri și scorburi. Crengile, strâmbe. Frunzele, amare. Fructele, mici și fără nici un gust. Într-un cuvânt, copacul n-avea nici o calitate, nici un merit. Călătorii au notat totul și au plecat mai departe. Iar copacul a mai trăit încă o mie de ani netulburat, până când a murit nu tăiat de oameni, ci de bătrânețe.

Spre deosebire de acel copac, noi trăim marcați de merit, într-o meritocrație chiar. „Este meritul meu!” îți spui atunci când ai succes. „Nu meritam asta!” oftezi când o dai în bară. „O să reușesc, fiindcă merit!” spui privind cu speranță în viitor. E omenește să fii tentat să-ți asumi succesul și să dai vina pe alții pentru eșecurile tale, e sănătos să privești încrezător înainte.

Și totuși, ce e meritul? Și mai ales, cum îl măsurăm?

În mentalul colectiv, meritul e o cauză a succesului. Așa că să ne oprim o clipă asupra succesului, mai înainte de a investiga noțiunea de „merit”.

Cum măsurăm succesul cuiva?

De obicei prin averea, puterea, plăcerea și prestigiul de care se bucură la nivel social. Sau mai simplu, prin bani. Așadar, coordonatele succesului sunt tangibile, relativ măsurabile. Asta ne duce la gândul că și meritul ar trebui să fie ceva la fel de măsurabil.

gândirea pozitivă

Oare așa să fie?

Suntem educați să credem, încă din leagăn, că meritul e o combinație de muncă și talent. Ambele măsurabile: munca în ore de efort, talentul de experți. Așa s-a născut mantra cultului muncii: „Cultivă-ți talentul prin muncă și vei avea succes!”. Nu, zău! Dacă ar fi așa, geniile și sclavii ar fi printre milionari. Guvernele ar fi pline de savanți, artiști și filozofi. Or, e suficient să faci apel la cunoștințele tale generale și la bunul simț, nu ai nevoie de statistici, ca să realizezi că lucrurile stau chiar pe dos.

În realitate, succesul are la bază în cea mai mare parte șansa, și în rest furtul. Succesul îl obții într-o mare tombolă a vieții la care participăm toți, iar unii dintre noi, puțini e drept, mai și trișează. Să nu uităm avertismentul al lui Socrate: căutarea exclusivă a succesului este principalul semn al unui suflet bolnav.

Succes prin jocul șansei.

  • Șansa de a te naște în societatea potrivită la timpul potrivit.
  • Șansa de a avea o familie care să-ți dea gene bune.
  • Șansa de a primi o educație pe măsură și de a întâlni oamenii care să te promoveze.
  • Șansa de a întâlni oportunitățile de tot felul, de la o moștenire la o afacere.

Iar acolo unde nu e șansa, e jaful. Să ne uităm în istorie: unde ar fi bogații lumii de azi fără piraterie, colonialism, sclavie, munca copiilor, practici comerciale neloiale și întotdeauna, munca cea prost-plătită. Cât despre îmbogățiții noștri post-revoluționari… citește și tu presa și să așteptăm justiția să-și spună cuvântul.

Aici îți simt revolta. Te aud spunând indignat: „Cum adică, toată munca și talentul meu nu contează deloc? Vrei să spui că tot ce am realizat în viață e rodul întâmplării???” Hai să vedem. Eu nu zic că munca și talentul nu au locul lor. Dar chiar și la loterie trebuie să muncești ca să-ți plătești biletul, iar de-a lungul vieții poți cheltui chiar o avere fără să câștigi nimic. Ba aș îndrăzni să spun că loteria e mai dreaptă decât viața, fiindcă la loterie nu se trezește nimeni cu câștigul în buzunar și nefăcând nimic, pe când în viață se mai întâmplă să moștenești averi. Și totuși, când cineva câștigă marele premiu la loto, nu este lăudat pentru investiția și inspirația lui, ci este invidiat pentru noroc.

Așa că tu de ce crezi că ar trebui să fii lăudat pentru munca și talentul tău? Prin ce diferă reușita ta de a lui? Amândoi ați investit efort și ați avut succes datorită șansei. Eu unul nu văd nici o diferență semnificativă.

Ideea că meritul este o combinație de calități și efort este cel puțin un mit, o împletire de puțin adevăr și multă ficțiune. Ba mai mult, este o iluzie, ba uneori chiar o minciună, un neadevăr afirmat cu bună-știință de persoane care știu foarte bine că nu e așa.

Cui prodest? Cine sunt aceștia?

Evident, cei care se bucură acum de succes. Este mult mai onorabil să afirmi că te-ai ridicat prin efort și calități personale, decât să recunoști că ai avut noroc și, poate, ai mai și trișat.

Și totuși, de ce ceilalți cred într-o minciună? Deoarece celor ce aspiră la succes, minciuna asta le alimentează iluzia controlului, că prin muncă și talent vor reuși și ei. La fel și cei care au dat-o în bară, se consolează cu ideea că eșecul lor e temporar și că poate fi depășit.

Toată lumea care caută succesul (și cine nu-l caută azi?) pare fericită să se mintă așa. Meritul secular a înlocuit azi virtutea religioasă, fiind mult mai atrăgător. Înainte, dacă erai virtuos, ajungeai în raiul ceresc după moarte. Azi, dacă ești merituos vei avea raiul pe pământ, înainte de a muri.

Nu sunt singurul care gândește așa.

Chiar și un rechin financiar ca Andrew Carnegie a recunoscut că bunăstarea se o datorează societății și nu unui „efort herculean al indivizilor”.

Warren Buffet, al doilea om ca bogăție din SUA, spune că dacă ar fi dus în Peru sau Bangladesh, s-ar vedea cât de puțin poate produce talentul într-un mediu ostil.

Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel pentru economie, estimează că cel puțin 90% din câștigurile populației din SUA și nordul Europei se datorează „contribuției societale” – mai pe românește, norocului de a te naște în societatea potrivită la timpul potrivit.gândirea pozitivă

Revenind asupra meritului, vedem că acesta se încadrează în curentul mai larg al mitului gândirii pozitive, un alt non-sens drag tuturor ridicat la rang de dogmă. Îi spun mit și nu minciună, fiindcă nu am identificat până acum un beneficiar direct; gândirea pozitivă îmi pare mai degrabă o iluzie decât o manipulare, iluzia fiind aceea că-ți poți controla gândurile și emoțiile.

Dacă ar fi așa, am fi permanent în extaz. Și cu toate astea, îndemnul de a gândi pozitiv e omniprezent, cu toate că gândurile așa-zis negative se manifestă independent de voința noastră. Faptul că noi încercăm să nu le dăm curs nu le neagă existența.

În fapt, gândirea pozitivă se rezumă la o cenzură, la o suprimare constantă a gândurilor negative, ceva de genul „Să fiu atent să NU cumva să am vreun gând negativ!” Prealăudata gândire pozitivă se bazează pe o negație permanentă, transformându-se într-un soi de algebră absurdă, inversată, în care plus cu plus dă minus.

În gândirea pozitivă, meritul e o valoare absolut… pozitivă. Dar reflectează puțin asupra copacului din primele rânduri. Dacă ar fi fost plin de merite, ar fi fost tăiat de mult, nu?

Oare cât „se merită” să fii merituos?:)

Psycho SRL

Ghici ghicitoarea mea:

Sunt niște persoane cu nume sonore și imagini strălucitoare. Le vezi pe toate zidurile și ecranele, emanând cuvinte pline de curaj și dezinhibare.

Îți promit raiul pe pământ: împlinire personală sau profesională, sănătate, frumusețe și cam orice altceva ți-ai putea dori.

Le pui numele pe cartea de vizită sau îmbrăcăminte. Petreci fiecare zi cu ele, mult mai mult timp decât cu familia și prietenii. Le aduci de la muncă la tine în casă, la masă și chiar în pat.

Nu te-ai prins?

Îți mai dau câteva indicii: au zero empatie fiindcă nu pot nutri sentimente, și tot ceea ce le interesează e propriul profit.

Au o morală parcă zămislită în latrinele lui Vespasian, pragmaticul împărat roman pentru care banii nu aveau miros și care își propusese să valorifice până și cele mai umile reziduuri umane. Acum, ghici, cine sunt aceste persoane cu trăsături standard de psihopat?

Sunt persoanele… juridice. Firmele.

O notă pentru puriști: știu că nu e riguros științific să aplic termenul de „psihopatie” unei entități imateriale, deci lipsite de psihic, așa cum e o persoană juridică. La fel cum nu e corect să vorbim de „psihologia” unui popor. Cu toate astea, metafora mi s-a părut a fi cea mai eficientă cale, poate singura, prin care să pot ilustra atributele unei astfel de ficțiuni inter-subiective, precum firma.

Îți poți imagina o companie investind într-o activitate de care e sigură că nu-i poate aduce nici un profit? Nu cred.

Infiintare firma

De ce? Ce s-ar întâmpla dacă ar face-o?

Dacă nu are alte surse de venit, firma ar da faliment. Atunci tu, tu de ce ai implica emoțional într-o firmă care este doar o convenție incapabilă să-ți întoarcă cea mai mică emoție? Nu cumva asta e calea spre falimentul tău, emoțional de data asta?

Și totuși, vrând-nevrând, măcar ca angajați, o facem mai toți. Altfel, cică nu avem „spirit de echipă”, nu suntem „team player”, nu ne „integrăm”. Și așa începi să irosești zilnic din capitalul tău afectiv pe tot felul de ficțiuni gen proiecte sau valori ale firmei, care bineînțeles că nu-ți întorc nimic care să te hrănească sufletește.

Primești bani și tot felul de vorbe meșteșugite, de obicei în relație de inversă proporționalitate: cu cât vorbele sunt mai frumoase cu atât banii sunt mai puțini. Dar aceste vorbe frumoase acționează asupra ego-ului tău ca niște calorii „goale”, fără minerale sau vitamine: te satură și te îngrașă, fără să te hrănească. Până când, mai devreme sau mai târziu, mai vizibil sau nu, declari falimentul emoțional. Burn-out.

„Păi, și firma nu e formată din oameni?” o să mă întrebi tu.

Nu, îți răspund. Nu confunda firma cu angajații săi. Ei nu sunt decât niște oameni la fel ca și tine, cu emoții și gânduri, nu niște psihopați. Niște oameni la fel de afectați ca și tine de relațiile lor cu o entitățile astea psihopate numite firme. Pe când firma este doar o ficțiune inter-personală, dar nu mai puțin influentă, expresie a intereselor financiare ale unor indivizi anonimi sau chiar alte firme.

Ce e de făcut?

Te rog, ia o mică pauză de reflecție, mai gândește-te odată înainte de a-ți blama șeful fiindcă nu te înțelege.

Înainte de a te supăra pe coleg fiindcă nu te ajută.

Înainte de a dispera fiindcă clientul tău cere marea și sarea.

Înainte de a te supăra pe vânzătoare fiindcă nu se mișcă prea repede.

Înainte de a te certa cu soțul că muncește peste program.

Și pot continua așa la nesfârșit cu profesorul, cu medicul și cu toți ceilalți cu care intri în contact zi de zi. Poți avea încredere în oameni ca indivizi autonomi, dar nu ca membri ai unei companii, deoarece atunci ei nu mai acționează în numele lor, ci al grupului. Vezi cazul naziștilor, probabil oameni de treabă în marea lor majoritate, și în același timp părtași la niște fapte odioase.

Infiintare firma

Comportă-te față de firmă așa cum ar trebui să faci cu orice psihopat pe care nu-l poți evita.

Nu divulga despre tine mai mult decât e necesar, deoarece va folosi toate informațiile împotriva ta, manipulându-ți ideile și emoțiile spre propriul ei profit.

Cunoaște-ți propriile slăbiciuni și calități, fiindcă firma le va exploata: de exemplu, dacă ești o persoană săritoare, vei primi din munca colegilor mai puțin performanți.

Ascultă-ți instinctele: ele sunt vocea experienței tale de viață, chiar dacă se exprimă mai degrabă ca emoții decât ca idei.

Nu încerca să schimbi cultura firmei sau să îi mai dai o șansă: firma este o ficțiune și va rămâne o ficțiune. O entitate insensibilă rămâne insensibilă.

Realizează că nu e vina ta: te afli sub influența unei entități psihopate, și acțiunile tale au fost manipulate de aceasta în propriul ei interes. Asta face firma, asta e natura ei. Dacă e nevoie, iartă-te. Și fii convins că nu trebuie să te scuzi față de alți oameni, cu excepția situațiilor în care chiar simți că e necesar.

Celor care mă vor acuza că generalizez, că în firma lor nu e așa etc, le spun de pe acum: da, așa e, recunosc. Atunci când încerci să sintetizezi manifestările oamenilor, unici ca biologie și experiență de viață, e imposibil să nu atingi un oarecare nivel de generalizare. Altfel aș scrie doar despre atomi și molecule, nu? Că numai acolo există uniformitate. Teoretic. Și dac-ar fi să iau în considerare și incertitudinea de la nivel cuantic… n-aș mai scrie despre nimic. Așadar, faptul că am generalizat nu înseamnă nimic altceva decât că aspectele despre care scriu se regăsesc într-o măsură mai mică sau mai mare, în fiecare companie.

La final, o povestioară:

O femeie a găsit pe marginea drumului un șarpe rănit. L-a luat acasă, l-a vindecat și l-a dus înapoi în sălbăticie. Acolo, șarpele a mușcat-o de moarte. Îndurerată, femeia l-a întrebat: De ce ai făcut asta, după ce te-am salvat? Fiindcă ăsta e natura mea, a răspuns șarpele.

Cam tot așa și firma…

2

Când unu și cu unu nu mai fac doi

Te deranjează ceva în comportamentul partenerului tău: nepăsarea sa sau dimpotrivă, posesivitatea, lipsa sa de inițiativă sau din contră, caracterul dominator.

Sau orice altceva, similar ca importanță, prin care tu consideri că el strică armonia relației voastre. Așa ai ajuns să mă întrebi ce cred despre acțiunile lui. Dacă tu crezi că e contra legii, de exemplu un abuz fizic sau psihic, adresează-te imediat autorităților. Dacă nu, din păcate, nu-ți pot spune nimic concret, fiindcă nu-l cunosc. Oricâtă experiență aș avea și orice explicație aș încerca, n-ar fi altceva decât o speculație printre alte o mie, la fel de posibile dar la fel de improbabile.

Un savant a fost întrebat care ar fi cel mai bun model pentru o pisică.

Răspunsul său a fost: o altă pisică – preferabil aceeași.

Știința poate face predicții legate de comportamentul unui anume atom sau molecule pornind doar de la natura sa, deoarece acestea sunt structuri simple și relativ uniforme. Observi o asemenea particulă și poți fi sigur că și celelalte se vor comporta la fel în condiții similare. Dar în cazul psihicului, lucrurile stau cu totul altfel.

Este adevărat că, priviți din avion, oamenii par toți la fel, dar cu cât te apropii de pământ, vezi că devin din ce în ce mai diferiți, fiecare cu biologia și experiența lor de viață. Iar când ajungi să-i cunoști suficient de bine, realizezi că sunt unici.

Nu-ți pot spune ceva despre partenerul tău, dar am putea porni o discuție despre tine și relația ta cu el.

Cum așa?

În primul rând, ceea ce mi-ai scris despre el spune mai multe despre tine decât despre celălalt. Nicio relație nu atârnă în neant, el se comportă așa în raport cu tine. Modul în care noi toți, nu doar tu, percepem lumea este mai degrabă un autoportret decât o reprezentare obiectivă. La fel cum într-o pată aleatoare de cerneală fiecare vede altceva, la fel și imaginea noastră despre celălalt este mai degrabă o oglindire subiectivă a ceea ce noi gândim și simțim în raport cu el.

În al doilea rând, un concept capital în filozofie, și nu numai, este autonomia individului. Liberul său arbitru. Libertatea sa.

Ce e libertatea? Capacitatea individului de a acționa independent în propriul interes. Dacă nu ar exista o astfel de libertate, atunci am putea să desființăm conceptul de responsabilitate, nu? Dacă am porni de la ideea că tot ceea ce face cineva e voia lui

Dumnezeu sau vreun obscur algoritm biochimic, ce sens mai are justiția? Prin urmare, vrând-nevrând, trebuie să acceptăm libertatea celuilalt.

Prin ce diferă libertatea mea față de a ta? Prin limitele ei, fiindcă o libertate fără limite nu mai e libertate, ci haos. Până unde se întinde libertatea mea? Până într-acolo unde nu afectează libertatea celorlalți. Vedem deci cât importante sunt limitele, mai ales în cazul unui cuplu care respiră același aer zi de zi. Libertatea e intrinsecă condiției umane, suntem condamnați la libertate de când ne naștem până murim.

Acestea fiind zise despre subiectivitate și libertate, putem merge mai departe. Ar trebui mai întâi să te întrebi DE CE te deranjează comportamentul celuilalt, fiindcă așa poți afla foarte multe lucruri despre tine. Poate ești o natură posesivă, poate suferi de nesiguranță sau gelozie sau alte o mie de poate-uri, toate la un loc sau niciunul. Subiectivitatea te poate împiedica uneori să vezi că tu ești adevărata cauză a situației.

Odată ce te-ai lămurit care e cauza nemulțumirii tale, încearcă să privești altfel lucrurile. Dacă nemulțumirea ta persistă, caută-i o încadrare mai avantajoasă. E ca și cum ai schimba rama unui tablou: e adevărat că pictura rămâne aceeași, dar noua ramă poate face tabloul mult mai armonios.

Încearcă să treci de la „eu sunt OK, dar celălalt e problema” la „relația noastră are o problemă”. Fă din partenerul tău o parte a soluției, nu a problemei.

Odată ce ai reușit să faci pasul ăsta, felicitări!

Ai rezolvat jumătate de problemă.

În final ești pregătită să discuți constructiv cu partenerul. Respectă-i libertatea, și în egală măsură cere-i să-ți o respecte și el pe a ta. Acolo unde apar suprapuneri, renegociați limitele libertății fiecăruia.

Dar nu pleca cu ideea că vei obține tot ceea ce vrei. Nu face comparații cu rudele sau prietenii reali sau de pe Facebook. Ține cont că celălalt e unic și nu uita de pisica savantului…

1

Firma animalelor

Muncim la birou peste program, muncim și acasă, muncim și în weekend.

Știm că stilul acesta de viață ne afectează calitatea vieții și cu toate acestea, nici măcar nu ne plângem. Dimpotrivă, ne facem un titlu de glorie din a fi „ocupați”; cei care nu „stau peste program” nu prea au șanse să câștige vreun concurs de popularitate printre colegi, necum vreo promovare. Dintr-o necesitate, munca a devenit, paradoxal, o virtute, transformându-ne în membrii unui cult ce ne face să ne ignorăm familia sau chiar sănătatea. Un caz tipic de disonanță cognitivă, pe care îl conștientizăm uneori abia pe patul de moarte. În cartea sa „The Top Five Regrets of the Dying”, Bronnie Ware, o asistentă medicală pentru pacienții terminali, descrie regretul muribunzilor de a fi muncit prea mult și a nu fi petrecut suficient timp cu familia și prietenii.

Muncim pentru Firma animalelor.

A trecut mai bine de jumătate de veac de când Orwell a publicat „Ferma animalelor”, o satiră la adresa socialismului sovietic și, în particular, a lui Stalin. M-a frapat aici mentalitatea legată de muncă similară celei de azi, ceea ce m-a făcut să aleg „firma” drept simbol al capitalismului. În alegoria lui Orwell, vietățile din gospodărie își alungă stăpânii umani și instaurează o ideologie conform căreia toate animalele sunt egale și muncesc pentru propria lor bunăstare.

FirmaLa fel ca și în societatea de azi, în fermă munca este declarată virtute.

Porcii preiau conducerea și încet-încet instaurează o dictatură, pe măsură ce copiază din comportamentul și atitudinea oamenilor. Celelalte animale ajung să trudească mai mult ca înainte, primind rații de mâncare din ce în ce mai mici. În cele din urmă, porcii se ridică în picioare, celelalte animale nemaifiind în stare să îi deosebească pe respectivii de foștii stăpâni. Un final previzibil pentru noi, cei ce am asistat la prăbușirea (temporară?) a visului sovietic. În mod paradoxal, se pare că evoluția capitalismului a produs în plan individual efecte similare celor imaginate de Orwell, chiar dacă acesta le gândise în contextul unei tranziții de la capitalism la comunism, și nu invers. Paradoxul începe să se limpezească atunci când stăm să ne gândim ce au în comun atât capitalismul cât și socialismul: democrația.

Dar cum a apărut democrația?

La fel cum în Evul Mediu conflictul între valorile creștine și cele militare a produs idealul – imposibil din punct de vedere logic – al cavalerului, așa și democrația este încercarea utopică de a media între două concepte care se bat cap în cap: libertatea și egalitatea. Libertatea duce în mod natural la inegalitate; egalitatea se poate obține doar trăgându-i în jos pe cei de sus, deci încălcându-le libertatea. Dincolo de toate definițiile posibile și privind într-o perspectivă psihologică, democrația nu este altceva decât o împletire de contradicții și deci sursa unei noi disonanțe cognitive. Dar nu e un accident. Istoria e plină de astfel de situații: în rând cu politica, nici teologia nu a stat deoparte – cum împaci logic existența unui Dumnezeu atotputernic și atotbun cu cea a unui diavol independent?

Cui prodest? Cine are interesul și mijloacele de a cultiva astfel de disonanțe la nivelul societății?

Evident, Puterea, sub orice formă s-ar manifesta. Unde și de când? Oriunde există o organizare socială, cel mai probabil din zorii civilizației. De ce? Pentru a obține maximum de profit de pe urma individului. Și pentru a-și legitima acțiunile. În fond, atât religia (vezi cruciadele, persecuțiile) cât și știința (nazismul, socialismul sovietic) pot justifica orice atrocitate. Cum? Ca orice cult, după cum îi spune și numele, prin cultivarea dogmei și a repetiției.

Să aruncăm o privire în istorie, să vedem de ce instrumente dispunea Puterea – cei puțini – pentru manevrarea celor mulți. Pentru sclavul obținut prin război, de altă limbă și credință, nu avea alt instrument decât forța. În cazul șerbului legat de glie, religia ia locul biciului, cu amenințarea iadului și răsplata în rai. Însă catolicismul, o soluție adaptată feudalismului, condamna acumularea de capital și considera munca drept o pedeapsă divină pentru păcatul originar.

Și în limba română, cuvântul „muncă” provine din slava veche, „monka”, care însemna „chin”, sens păstrat și azi. Cuvintele Bibliei, în special cele ale lui Iisus, s-au dovedit neconfortabile pentru viitorii capitaliști, care își doreau respectabilitate pentru ei și productivitate pentru angajați, nu smerenia și obediența de sorginte feudală. Așa s-a născut protestantismul, care scotea Biserica din ecuație și ridica munca la rang de virtute.

Firmă

Cămătarii anatemizați de ieri au devenit bancherii respectabili de azi, iar profitul a devenit noul idol. Mama păcatelor nu mai era trufia, care afecta statutul nobililor, ci lenevia, care scădea profitul capitaliștilor. Ce te deranjează mai mult: un bețiv și afemeiat sau un leneș? Înclin să cred că primul e tratat cu indulgență și chiar simpatie, așa cum ne arată politica recentă, blamul fiind rezervat leneșului.

Crucea s-a pierdut pe parcurs odată cu apariția fie a consumerismului, fie a socialismului de diverse nuanțe. Dar cultul muncii s-a generalizat.

Infamul slogan nazist „munca te eliberează” pare a se strecura sub cele mai diverse forme în gândirea de zi cu zi. Chiar te eliberează? E adevărat că progresul tehnologic a atras după sine creșterea productivității, lucru care a încântat Puterea.

Dar au azi muncitorii din construcții mai mult timp liber decât sclavii care au construit piramidele? Antropologii estimează că omul primitiv, vânător-culegător, se ostenea cam 5 ore pe zi pentru a-și asigura supraviețuirea sa și a familiei. Tu cât muncești azi în același scop?

De ce muncim?

De nevoie, în primul rând, și apoi din condiționare. Repetarea dogmelor zilei începe de la vârste fragede. Ieri, religia îți cerea să fii smerit, astăzi școala seculară te condiționează să fii productiv, să iei note bune. Cultul muncii e atât de persistent încât unii ajung să se auto-convingă că muncesc „din plăcere” – îi las aici deoparte pe ipocriți, mă refer doar la cei care chiar cred asta – cu toate că e un non-sens din punct de vedere biochimic ce sfidează până și bunul-simț.

Firma

Nici eu nu scriu de plăcere, ci în speranța iconoclastă de a mă de-condiționa, afirmând lucruri pe care mulți le gândesc, măcar din când în când, dar nu au curajul să le exprime. Munca nu duce la vreo eliberare de dopamină, altfel ne-am înghesui să muncim pe degeaba până la epuizare. Dacă n-ar fi o corvoadă, munca n-ar mai trebui plătită. Ba chiar am plăti noi doar să fim lăsați să muncim. Poate că simțim uneori satisfacție, dar să nu confundăm asta cu plăcerea.

Dacă încă nu ți-e foarte clar ce e plăcerea, gândește-te la cei 4F: fight (lupta), flight (fuga), feed (hrănirea) și f…ck (pe asta o știi și singur). Dependența de muncă („workaholism”) nu e altceva decât expresia unui derapaj emoțional care trebuie tratat, nu glorificat.

Primul lucru pe care îl afli azi când faci cunoștință cu cineva este profesia, nu câți copii are. Scriam mai demult aici despre dezechilibrul dintre muncă și viața personală, în care familia a devenit o cursă contra cronometru, în timp ce biroul pare a fi un rai al socializării, competenței și libertății.

Ce urmează? Ca și până acum, viitorul va fi modelat de tehnologie, în particular de inteligența artificială și medicină. Poate că nu vom mai munci decât din vocație și vom beneficia de venitul universal garantat, spun optimiștii, inteligența artificială va lucra în locul nostru. Dar asta se întâmplă și azi, avem mașini care ne ajută, însă trecutul ne arată că există o relație de inversă proporționalitate între productivitate și timpul liber. Așa că ar putea fi la fel de posibil, grație medicinei, să muncim non-stop. Sau ambele variante la un loc. Sau cu totul altceva.

Celor care mă vor acuza că generalizez, că în firma lor nu e așa etc, le repet ce am spus și altădată: atunci când încerci să sintetizezi manifestările oamenilor, unici ca biologie și experiență de viață, e imposibil să nu atingi un oarecare nivel de generalizare. Altfel aș scrie doar despre atomi și molecule, nu? Că numai acolo există uniformitate. Teoretic.

Și dac-ar fi să iau în considerare și incertitudinea de la nivel cuantic… n-aș mai scrie despre nimic. Așadar, faptul că am generalizat nu înseamnă nimic altceva decât că aspectele despre care scriu se regăsesc într-o măsură mai mică sau mai mare, în fiecare companie.

Ce e de făcut?

Dilemă: dacă glorifici munca, pierzi mai întâi în plan personal, și apoi profesional. Dacă nu, e invers: pierzi în plan profesional și apoi personal. Așa că fă ce vrei, doar să poți dormi liniștit noaptea. Pentru că, până la urmă, tot o să regreți ceva.

1

Căsnicia e un DA pe care îl spui în fiecare zi…

Căsnicia e un DA pe care îl spui în fiecare zi…

… până în acea zi de tristă amintire când partenerul tău (un El sau o Ea, nu are importanță) spune NU. Și te-a părăsit. De atunci totul s-a dărâmat în jurul tău, viața ta parcă nu mai are sens. Încotro să te duci?

Nici măcar nu are așa mare importanță ce formă legală avea relația voastră. Am pornit de la căsnicie doar de dragul titlului. Lovitura e la fel de grea, indiferent dacă e vorba de soț/ie sau iubit/ă.

Am să încep cu o povestioară cu tâlc. Cică a fost odată un împărat foarte, foarte trist din cauza problemelor sale fără sfârșit. Din cauza asta împărăția o ducea din ce în ce mai prost, așa că împăratul, la îndemnul sfetnicilor săi, l-a chemat la curte pe cel mai mare înțelept al vremii și l-a rugat pe acesta să-l vindece de tristețe. Înțeleptul i-a ascultat cu luare-aminte păsul, a cugetat câteva minute și apoi i-a promis împăratului că îi va aduce a doua zi un leac.

Zis și făcut. În ziua următoare înțeleptul s-a înfățișat în fața împăratului ce ardea de nerăbdare cu cuvintele: „Majestate, ți-am făurit leacul care aduce zâmbetul pe fața celor triști, dar îl șterge de pe fața celor fericiți.” Și zicând acestea îi întinse împăratului un inel de aur cu inscripția „TRECE ȘI ASTA!”

CăsniciaÎntr-adevăr, totul trece, totul se transformă. Nimic nu e etern în lume. Orice are un început, are și un sfârșit. Lucrurile apar, se transformă și apoi dispar, nimic nu rămâne pe loc. Până și Soarele va dispărea într-o zi. Asta rămâne valabil și pentru relațiile dintre oameni, inclusiv în cazul tău. Unele relații durează toată viața, altele nu. Cu sau fără voia noastră, legăturile apar, evoluează și în cele din urmă dispar.

„Apar/dispar” e doar un fel de a spune, pentru că nimic nu apare sau dispare în neant cu adevărat. Gândește-te la un val care apare în largul marii, crește, se îndreaptă spre mal, unde mai apoi se sparge, întorcându-se în marea din care s-a născut. Valul nu mai este și totuși… nu poți spune că a dispărut complet, ci doar că s-a întors în mare, s-a transformat.

E adevărat că uneori transformările sunt dureroase. Dar ceea ce pentru omidă este sfârșitul lumii, pentru Dumnezeu este un fluture. Experiențele de viață ne fac oameni mai buni, mai frumoși, mai… oameni.

Nu știi ce să faci în continuare? Incertitudinea e o condiție a naturii, și implicit a vieții. Fizica cuantică ne arată că nu putem calcula precis, în același timp, viteza și poziția unei particule elementare: dacă vrei să cunoști poziția unui electron, trebuie să-l lovești cu un foton, fapt care îi schimbă viteza. Nu ne putem împotrivi naturii. Știu că ne place să nutrim iluzia controlului, dar după câteva experiențe mai amare de viață vom fi aflat că nu avem ce face altceva decât să învățăm să trăim în incertitudine.

Dar asta nu ne absolvă de responsabilitate. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, pentru ceea ce spunem și ce nu spunem, pentru ceea ce facem sau nu. Viața se înțelege privind în urmă, dar se trăiește privind înainte. Nu poți înainta mergând cu spatele. Suntem obligați să înaintăm, și deci să luăm decizii, fiindcă tocmai asta e condiția vieții. Chiar și faptul de a nu lua nici o hotărâre și a lăsa lucrurile la voia întâmplării, sau de a lăsa pe altcineva să decidă pentru noi, tot o decizie este. Suntem condamnați la libertate, la a lua hotărâri. Toți suntem.

Și totuși… Ce e de făcut? Sentimentele vin din experiențele prin care ai trecut, rațiunea privește spre viitor. Sunt ca cele două mâini – nu poți face prea multe lucruri bine doar cu o singură mână. Așa că folosește-le pe amândouă pentru a lua decizia cu care poți trăi, pe care o poți susține, care te lasă să dormi noaptea. Poți să începi prin a-ți pune ordine în filozofia ta de viață, cu valorile, principiile și prioritățile ei.

Asta nu înseamnă că trebuie să-ți propui să schimbi lumea. În filozofia chineză există un principiu foarte important numit wu-wei, care s-ar traduce aproximativ prin „non-acțiunea este tot o acțiune”. A hotărî să nu acționezi nu înseamnă a sta degeaba. Nu e simplă semantică sau joc de cuvinte, ci e un principiu care se regăsește peste tot în gândirea orientală. Cel mai bun general nu e cel care învinge în bătălii sângeroase, ci e cel care câștigă lupta fără măcar să scoată sabia.

Doar noi, occidentalii, avem oroare de repaus, și ca atare ne agitam mai mult decât trebuie uneori, ceea ce uneori duce la un faliment emoțional. Dacă vrei un model viu de eficiență a acțiunii și non-acțiunii, urmărește o pisica. Este cel mai bun maestru Zen. Ia exemplu de la ea.Căsnicia

Pe lângă oroarea de repaus, tot noi occidentalii mai suferim și de iluzia controlului. Stabilim obiective, croim planuri, urmărim rezultate și totuși… Îți poți tu controla măcar cum îți cresc unghiile și părul? Sau digestia? Asta la nivel micro. Iar la nivel macro, ce să mai vorbim: ți-ai ales tu familia în care să te naști? Societatea? Școala? Bolile? Ai tu pact vreun cu moartea, hotărăști tu când vei muri? Iată că nu controlezi nici la nivel micro, și nici aspectele capitale ale vieții. În realitate, față de marea majoritate a omenirii, tu ai noroc dacă poți să alegi ce mănânci sau cum te îmbraci. Nu e un exercițiu de umilință, ci e simplă statistică. Așa că, atunci când îți faci planuri, gândește-te cum îl vor amuza ele pe Dumnezeu.

Să știi că nu doar orientalii au viziunea asta. Iată Rugăciunea serenității, atribuită unui teolog american și devenită în timp parte integrantă a filozofiei Alcoolicilor Anonimi din SUA:

Doamne dă-mi putere să accept lucrurile pe care nu le pot schimba,

curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba,

și dă-mi înțelepciunea de a face diferența între ele.

Știu că acum ți-e greu. Oricui i-ar fi greu. Văzând legile naturii, inclusiv cele care îmi permit acum să scriu aceste rânduri pe tabletă, mă gândesc că poate există o ordine universală, un plan divin în care nici un eveniment nu e întâmplător. Dar atunci când mă întâlnesc cu suferința nemeritată, fără sens, a oamenilor și mai ales a copiilor, nu pot să nu mă întreb: ce folos că există un plan divin, dacă noi nu-l putem înțelege? Oare Dumnezeu e din când în când răutăcios, sau doar incompetent?

Cum eu nu știu să existe un răspuns la aceasta întrebare, să ne întoarcem cu speranță la inscripția de pe inelul înțeleptului: „TRECE ȘI ASTA!”

Imperfectul perfect

Imperfectul perfect

A pornit pe ulicioară,

O pisică de la țară.

Nu era perfectă ea,

Dar asta chiar nu conta.

Iși dorea să evolueze

Și să se perfecționeze.

Căuta coechipiere,

Însă nu-și dorea unele severe.

Pisicuțe drăgălașe, imperfecte, buclucașe.

Șoriceii să-i zărească

Și să știe să-i momească.

Șoricelul imperfect,

Acționa însă corect.

Nu își păcălea pisica,

Așteptând-o atâtica.

Imperfectă cum era,

Pisicuța îl pândea

Și dorea să se distreze,

Șoricelul să-l păstreze.

Șoricelul zise tare:

– Pisicuțo, dă-mi crezare!

– Ființă mică sunt și eu!

Nu te crede Dumnezeu!

– Nu te crede a fi perfectă

– Ci mai degrabă corectă!

Nu există a fi perfect.

Dar e bine a fi corect!

A fi bun și credincios

Lumii întregi fi de folos.

Morala autorului: nu trebuie să căutăm perfecțiunea, dar trebuie să fim credincioși, corecți, buni și darnici. Este important să avem încredere în noi și să fim oameni amabili cu cei din jur.

1

5 metode sigure de dezvoltare personală

Trăim într-o lume agitată, care ne obligă indirect să devenim în fiecare zi tot mai buni dacă vrem să facem față concurenței. Dezvoltarea personală este scopul pe care speră să-l atingă fiecare dintre noi. Găsirea unui punct de echilibru care să împace viața profesională, familia și pasiunile pare a fi o misiune imposibilă. Totuși, dacă înveți să-ți gestionezi corect timpul și să-ți axezi energia pe activități care vizează direct dezvoltarea ta ca personalitate, cu siguranță vei ajunge unde ți-ai propus. Ți-am pregătit și noi câteva idei în acest sens.

  1. Cărți audiodezvoltare personala

Barierele temporale sau spațiale devin nesemnificative în secolul dezvoltării tehnologice. Apariția cărților care pot fi ascultate este un exemplu concludent în acest sens. Orice informație, curs de limbi străine sau tendințe în domeniul profesional pot fi însușite din mers, oriunde te-ai afla.

  1. Programe TVdezvoltare personala

Chiar dacă nu îți vine să crezi, televizorul poate fi o sursă minunată de dezvoltare personală și profesională. Ideea este să privești emisiunile potrivite la posturile potrivite. Nu are niciun rost să-ți pierzi timpul cu seriale interminabile, cu show-uri care au la bază bârfele sau cu emisiunile de kan-kan. În schimb, îți poți concentra atenția asupra programelor care îți oferă informații utile. În funcție de interesele tale, privește Discovery, National Geographic și alte emisiuni care au la bază elemente din care chiar ai ce învăța.

  1. Pictura

dezvoltare personalaLa prima vedere ar părea că dezvoltarea personală nu are nicio legătură cu arta. În realitate însă, pictura poate reprezenta o ocupație care să te ajute să te relaxezi și totodată să-ți furnizeze idei pe care să le urmezi pentru a te dezvolta. Dacă nu ai înclinații către această artă, poți încerca măcar să potrivești culori și să trasezi anumite linii pe care ulterior să le asociezi cu parcursul tău în viață.

  1. Jurnaluldezvoltare personala

O idee bună pentru dezvoltarea personală ar fi să-ți creezi un jurnal online, pe care ulterior îl poți transforma ușor într-un blog. Provoacă-te și învață să faci singur analiza site-ului, mai ales că pe net poți găsi o mulțime de instrumente onlinr care ar putea să te ajute. O altă idee foarte bună în acest sens ar fi să citești un SEO guide, ca să știi exact cu ce se mănâncă optimizarea internă a unui site. Dacă vei reuși pe cont propriu să creezi un blog care va deveni interesant și pentru cei din jur, s-ar putea să realizezi că tocmai ai mai făcut un pas spre dezvoltarea ta personală și profesională.

  1. Meditațiadezvoltare personala

Dacă ești stresat și te chinuie mai multe frici, calea spre dezvoltarea personală va fi mai dificilă decât crezi. O alternativă pentru a scăpa de aceste elemente neplăcute este meditația. Mai ales că în ultimii ani, aceasta a devenit o metodă foarte populară de dezvoltare personală și spirituală. Specialiștii spun că meditația realizată corect reduce fricile, îmbunătățește ritmul inimii, îți fortifică memoria și oferă starea de bine.

Acum, când știi ce ai de făcut pentru a deveni mai bun în tot ceea ce faci, nu ai decât să te apuci de de treabă și să te înarmezi cu răbdare, gândire pozitivă și perseverență, fiind exact ceea ce vrei să fii – inteligență, succes și fericire radiantă.

 

1

Diferențele între generații

Zilele trecute am văzut în parc un baiețel cu o mașinuța (mare pentru vârsta lui). Mașinuța din aia care are telecomanda sau se poate urca în ea și conduce. Și am început să dezbatem cu Paul subiectul legat de jucăriile copiilor.

Bine, sunt total de acord că acum, noi ca și parinți ne permitem să cumpărăm mult mai multe jucării decât puteau să ne cumpere parinții noștri.

Dar totuși, personal consider că, cât de cât, ar trebui să ținem cont de vârsta copilului și de capacitățile lui din prezent, (nu de ceea ce ne-am dorit noi când am fost mici și nu am avut). Credem că un copil are nevoie de atenția și grija părinților, în primul rând, și mai apoi să fie ”alintat” cu multe lucruri.

Nuștiu cum sunt alți copii, dar Carina (are 1 an acum) chiar dacă are multe jucării, nu se prea joaca cu ele. Probabil să fie perioada în care nu este atrasă de ele… (îmi spun asta de pe la 6 luni :) ). Se joacă cu ele la început când i le cumpărăm, dar și atunci maxim 10/15 min și apoi ”mama, mama”, și ca un ursulet panda se ține de mine toată ziua, se agață de picioare și nu mă lasă să plec de lângă ea.

Da, am tot auzit că fiind alăptată la sân este mai ”mămoasă”, mai dependentă de mine, mai iubibilă cu mine, mai atașată de mine. Nu are o problemă să stea și cu alte persoane, fie tata sau bunicii, însă când mă vede, se transformă într-un ursuleț panda. :)

Jucăria preferată – desigur că este mama. 

Sau să fie oare și că nu avem televizor? Că stau cu ea toată ziua, că nu a fost pusă în fața unui ecran și eu să fac treburile casei?! Că nu se uită la desene și nu stă statică în fața lui?!  Chiar și atunci când mergem la bunici, nu stă decât cateva minute și gata, iși pierde interesul fatâ de tv.

Este și bine, este și mai putin bine (pentru mine, că pentru ea sigur este doar bine). :)

Așadar, revenind la jucării, sunt de parerea că dacă totuși avem posibilități financiare, să le cumpărăm copiilor jucării care într-adevăr îi ajută și îi stimulează să se dezvolte, care îi țin ocupați și care le sporește creativitatea, mișcările și îi ajută la o buna creștere și dezvoltare.

De curând, am aflat de cărțile senzoriale de la Didi Craft. Li se mai spun și „Quiet Book” sau „Busy Book”. Traducând mai pe românește o carticică care este facută manual și perfect gândită pentru a ține copilașii ocupați minute bune. Sunt perfecte pentru copii cu vârste între 1,5 ani și până se plictisesc de ea.

Vă pot spune că fetița mea chiar dacă are un an este super încantată de ea. 

Persoana care are răbdarea și talentul de a le face atât de bine și frumos este Andra Tudor care ne spune despre carte că – ”este realizată manual, atent lucrată și că are diferite activități logice sau matematice, activități de exersare a mișcărilor fine, învățarea culorilor, fructelor, legarea șireturilor și multe altele. Asa fel încat copilașii vor invața pas cu pas, ținând cont și de vârstă, ceea ce este necesar”.

Părinții care sunt fascinați de metoda Mariei Montessori o vor adora.

Este o carte educativă pentru copii (preferata lui Paul, că de, are ce învața copilul din ea).

Conține diferite personaje, copăcei, animale sălbatice cât și domestice, floricele, pomi fructiferi și altele. Copiii mai pot învața cu ajutorul ei și cum să-si lege șireturile sau dacă aveți fetiță – cum să-și împletească parul. :)

Carinei îi place mult… O luăm peste tot cu noi, la plimbare, în parc și în mașina unde o ține ocupată minute bune.


Sunt sigură că, cartea îi va fi pe plac și când va mai crește, ținând cont că o va ajuta să învețe activitățile mai sus menționate.

Jucării din astea ne plac nouă ca și părinți.

Poate că suntem „old style” și vrem ca copilul nostru să se joace și să învețe cum am fost noi, copiii anilor 90…

Dar sunt sigură că mai bine acum este un mic ursuleț panda 100% dependent de mine, decât să stea în fața televizorului care are produse și desene animate pur comerciale.

O fi bine, o fi rău… vom vedea și ne vom adapta pe parcurs. :)

Totuși, cred că ar fi necesar să nu încercăm să ne ”luptăm” cu prezentul digital și cu avantajele lui, chiar dacă refuzăm să recunoastem că ”face viața mai ușoară mamicilor”.

Dar, noi personal, vom încerca să introducem cât mai multe jocuri educative pentru copiii noștri, cât de des vom reuși bucurându-ne, totodată și de posibilitățile prezentului.

Considerăm că ar fi bine să fie o combinație dintre aceste două. Cu masură și televizor și cărți/jucării… :)

Mi-ar fi de mare folos, dragi părinti, voi ce parere aveți?

7 sfaturi utile pentru a te simți fericit 

Sunt EU…

Sunt EU…..

Cunoaşterea de sine reprezintă o datorie a omului…. el este dator înainte de toate, să se cunoască pe sine….. Cunoaşterea celorlalţi şi a lumii începe doar cu…. această cunoaşterea de sine….

A fost odată o fată pentru care fericirea era jumătate din sufletul ei. În fiecare zi era bucuroasă şi nu rată nici o clipă din viaţă ei. Până când…. într-o zi, a fost invitată să ţină un discurs în faţă unui public numeros şi şi-a dat seama că nu are inspiraţie pentru a crea prezentări. Era din ce în ce mai supărată, vroia să treacă timpul mai repede, plângea…

În primul rând, a te cunoaşte pe ţine însuţi înseamnă a capătă încredere în forţele proprii…., acceptarea defectelor, nu doar a calităţilor şi a fi conştient că perechea bine-rău existenta în fiecare. Astfel, dacă te cunoşti pe tine, îţi cunoşti limitele, eşti capabil să interacţionezi armonios cu cei din jurul tău, şi îţi poţi învinge temerile.

Dacă ţi-e teamă să vorbeşti în public… ţine discursuri!

Prin cunoaşterea propriei persoane vei găsi cumva forţa de a trece peste asta şi vei reuşi…..

Aşa s-a întâmplat şi cu fata din povestea noastră… Trebuia să facă prezentarea într-o săptămâna şi nu ştia cum să o construiască mai bine. A început să o creeze, dar a lăsat-o baltă. Nu i-a plăcut. În ultima zi, mama ei a vrut să o ajute şi i-a făcut prezentarea în timp ce fata dormea. Când s-a trezit, fetei nu i-a plăcut, a zis că nu putea să o înveţe, nu era genul ei.

Cunoaşterea de sine merge mâna în mâna cu încrederea în forţele proprii. Nu poţi avea încredere în tine dacă nu te cunoşti. Dar, că să ajungi să te cunoşti, trebuie să fii sincer cu tine….

Noi, oamenii, avem plăcerea de a minţi şi de a fi minţiţi. De fiecare dată când ieşim din casă, ne punem o mască….

De multe ori m-am întrebat oare cum ar fi lumea, dacă fiecare şi-ar arata adevărata faţă? Şi aşa sunt puţini cei care îţi aruncă un zâmbet, fie el sincer sau fals…..

Că să ajungi să te cunoşti, trebuie să ajungi să-ţi vezi şi să-ţi accepţi şi defectele, nu doar calităţile. Fiecare dintre noi avem părţi bune şi rele. Trăim cu ele, fie că vrem, fie că nu. Iar părţile rele nu le putem ascunde sau masca la nesfârşit, pentru că dacă încercăm să facem asta, la un moment dat, vor… exploda….

După aceea seară, a vorbit cu mama ei despre toate frustrările şi s-a liniştit. Dintr-o dată, inspiraţia i-a revenit, a construit o altă prezentare şi bucuria s-a întors pe chipul ei..

Numai după ce ajungem să ne cunoaştem vom putea reuşi să credem în noi. Să credem că vom reuşi orice ne propunem şi că orice se poate realiza. Iar asta se va întâmplă numai după ce ne alungăm gândurile negative. Pentru că dacă mereu ne gândim că “nu se poate” sau “e prea târziu să…”, cu siguranţă că aşa va fi.

Întotdeauna când îţi stabileşti o ţintă, priveşte deja dincolo de ea, că şi cum ai fi depăşit-o!

Apoi, cu încredere în tine, ştiind cât de puternic eşti, vei reuşi să o atingi.

Sunt Daria Zamfir (si am 9 ani), iar personajul din poveste sunt eu unică şi plină de încredere că voi reuşi, pentru că acum mă cunosc cu adevărat şi ştiu că cea mai mare super putere este aceea de a FII TU! 

CLOSE
CLOSE