Prima lună ca părinte, prima lecție ca mamă

0
153

Acum o lună și un pic am născut un băiețel frumos și voios. Timpul ce a trecut, uneori prea repede, alteori prea greu, a fost o călătorie ca într-un carusel care m-a lăsat când în lacrimi, când în hohote de râs.

Să fii mamă nu te transformi peste noapte și nici măcar după naștere. Să fii mamă devii, crești odată cu pruncul tău.

În această lună, am avut momente în care îmi doream să fug în lume și momente în care nu dormeam ca să îl privesc pe el cum doarme. M-am minunat și m-am oripilat.

Bebe a început să zâmbească și să gângurească un pic. Mă recunoaște și se uită mirat la mine. Uneori se uită mai mirat la picioarele lui și atunci sunt geloasă.

Mă enervez când îl pup și el se strâmbă. Îl ador când se încruntă privindu-mă și apoi zâmbește larg, semn că m-a recunoscut.

Dar cel mai mult îmi place când doarme pe mine. Aș putea sta așa cu orele (de fapt, chiar asta fac). Își pune capul pe inima mea și se lipește de parcă acolo este toată rezerva de iubire și liniște din lume. Uneori sforăie și eu mă distrez – cum poate un omuleț așa de mic să sforăie așa tare? Alteori oftează de 3 ori una după alta, ca o cascadă și încheie oftatul cu drăguțul “aaaaaah”.

La început a fost greu, groaznic de greu. De fapt, cred că mi-a fost mai greu decât altor mămici. Să vă explic de ce: eu sunt antreprenor, mai exact am cofondat un ong care se ocupă cu educația pentru fericire.

Deși obiectivul nostru pare unul idealist, e mult de muncă. Pe lângă asta, eu sunt foarte, foarte îndrăgostită de munca mea. Așa că, odată devenită mamă, m-a apucat o teamă îngrozitoare că nu voi mai avea timp și pentru muncă. ONG-ul este încă la început și mi se părea că absența mea de la birou poate fi fatală.

În fiecare zi mă rupeam tot mai tare în două direcții, între dorința de a fi la birou și cea de a sta cu bebe. Îmi iubeam copilul, simțeam asta în fiecare celulă. Dar nu puteam să mă desprind de ideea că îmi arunc viața profesională pe apa sâmbetei.

Eram supărată și confuză. Ce puteam face?

Lucram câte puțin de acasă, chiar din prima săptămână după naștere. Dar munca îmi era mereu întreruptă de plânsetele lui bebe, nevoile lui de a fi schimbat sau hrănit. Și mă simțeam îngrozitor când gândeam asta: copilul mă întrerupea?! Păi nu așa trebuia să fie! El trebuia să fie prioritatea mea. De ce nu puteam să las orice și să stau doar cu el? De ce mă simțeam atât de rău?

Soțul meu se ducea zilnic la birou și îl invidiam de fiecare dată când ieșea pe ușă.

Eu stăteam în pijamale până seară, uneori zile întregi la rând.

Din femeia antreprenor dinamică ce fusesem cu doar câteva săptămâni înainte, devenisem acum o persoană mai degrabă statică și dezordonată. Simțeam că a scos cineva banda de alergat din priză în timp ce eu rulam pe ea la cel mai rapid program.

Bineînțeles, toate astea se simțeau și în comportamentul lui bebe care parcă plângea un pic cam mult uneori, parcă plângea și mai mult tocmai când vroiam să ies pe ușă (cu el prins de mine în wrap), parcă simțea tot zbuciumul meu.

Într-o zi pe când eu povesteam frustrată despre “colicii” lui bebe, o colegă, ea însăși mamă a 2 copii, mi-a spus că starea mamei este foarte importantă în a determina starea copilului. Știam lucrul asta, în teorie, dar în practică?

Am început să îmi urmăresc gândurile referitoare la bebe. Mi-am dat seama că, pe lângă iubirea și recunoștința pentru venirea lui, se mai strecurase ceva… Niște gânduri ca niște buruieni: “pt că trebuie să stau acasă, am devenit o casnică.”, “femeile trebuie să se sacrifice ca să aibă copii”, “femeia trebuie să facă copii și să stea acasă, cariera nu e de ea”.

Am început să mă întreb de unde am asemenea inepții plantate în minte. Nu mi-a luat mult că să îmi dau seama.

Vedeți voi, ca multe dintre noi, și eu am fost crescută într-o societate în care rolul femeii e mai degrabă casnic. Iar acest rol mi-a fost vârât sub nas de atâtea ori încât ajunsesem să îl disprețuiesc. “dacă vrei să te măriți, trebuie să înveți să calci, să speli și să gătești.”, “de ce joci tu fotbal? fetițele nu se joacă fotbal!”, “fetițele nu se joacă în nămol / nu bat cuie / nu vorbesc politică…”.

Așa că, fetița Mălina, pentru a-și putea trăi viața cum își dorea, s-a masculinizat, și-a pus hainele de birou și a privit cu reticență partea ei casnică și maternă.

Tocmai acea parte pe care acum am cunoscut-o brusc și din plin. Iar bebe… uf, păi tocmai bebe m-a forțat să o văd pe ea toată, fix așa cum era în acest moment … răvășită, nearanjată, pătată cu pipi de copil și urme de ciocolată, trăind într-o casă dezordonată, “necosmopolită“, pierdută și copleșită.

Din momentul în care am recunoscut-o – dar mai ales din momentul în care am recunoscut sentimentele față de ea, am întors-o pe toate părțile. Mi-am dat seama că părerile pe care le aveam erau absurde.

Ce specie ciudată suntem noi oamenii. Tratăm atât de sec și condiționat tocmai pe cele care ne transmit genele mai departe.

I-am cerut iertare părții din mine pe care o disprețuisem, i-am zâmbit și i-am recunoscut intențiile pozitive. Și ea e tot Mălina, o parte care mă ajută să fiu pe deplin mamă. Și ea merită respect, iubire, recunoștință. În definit, viziunea îngustă și etichetele lumii în care m-am născut nu îi aparțin și nici nu o definesc.

Deci, cum vă spuneam, prima lună a trecut cu o lecție imensă pentru mine: acceptarea.

Auzisem că un copil este ca un maestru al dezvoltării personale, dar nu mă așteptăm să își îmbrățișeze rolul ăsta atât de devreme, chiar înainte de a-și ține măcar capul de unul singur.

Am ajuns acum la concluzia că a fi părinte este greu la început nu neapărat pt că bebelușul plânge sau nu doarme, ci pentru că “pantofii” cu care trebuie să se obișnuiască mental adultul sunt imenși: să oferi pur și simplu, să fii flexibil, să fii responsabil de o altă viață. Este cu siguranță un rol nou, important, greu dar foarte bogat.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCare este ghimpele tău suprem? (video 3 minute)
Articolul următorTu câte vaci ai?
CoFondator al Asociației Inițiativa pentru Fericire și al Institutului pentru Fericire. Antreprenor social, consilier de dezvoltare personala, trainer și blogger. Pasionată de dezvoltare personală și viața frumoasă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ