Primul pas este conștientizarea

2
94

Primul pas este conștientizarea – sau despre cum m-am înțeles cu un copil de 10 ani așa cum nici mama sa nu s-a înțeles cu el.

Cred cu tărie că înainte de orice acțiune există un ‘aha moment’, un moment de conștientizare. El poate fi voit, intrinsec, cumva o conștientizare cerută, sau poate fi extrinsec, cumva venit de la cei din jur sau de la cele ce s-au întâmplat în jurul nostru, în viața noastră.

Am o soră și face 10 ani în decembrie, anul acesta. O cheamă Eden și diferența dintre mine și ea, de vârstă, este de 12 ani. Totuși, se pare că reușesc, uneori, să mă înțeleg cu Eden mai bine decât se înțelege mama cu ea.

Acum câteva zile m-am auto-depășit și am semișocat-o pe mama, femeie cu experiență în a crește copilași (a crescut, totuși, trei!).

Eden se culcase foarte târziu, deși următoarea zi avea, desigur, școală. De dimineață nu se putea trezi, pur și simplu, nu-și putea ține ochii deschiși. Vina, în cazul de față, este, desigur, a mamei, că nu a avut grijă ca Eden să fie în pat la timp. Dar, în fine, uneori se întâmplă. Și mama, văzând că Eden chiar nu se poate trezi, a lăsat-o să doarmă.

După circa 2 ore de somn (deci două ore de școală ratate) Eden s-a trezit, de data asta simțindu-se capabilă să-ți mențină pleoapele deasupra ochișorilor.

Mama atunci i-a spus să se pregătească de școală, că n-are sens să rateze alte ore dacă se simte bine. Eden atunci a lăsat capul jos și a tăcut.

Mama o ruga să meargă să se pregătească, știind că Eden mereu spune că-i place mult la școală (uite o diferență între mine și ea!).

Eden nimic. Capul jos, tăcând mâlc.

Aud din altă cameră ce se petrece și vin să-mi conving sora să plece la școală.

Primele 3-4 încercări de dialog au eșuat.

Am întrebat-o dacă simte că o doare gâtul în timp ce tace. A început să râdă deodată.

“Deci te doare? Am dreptate?”

N-a zis nimic.

“Bine, nu spune nimic, dar măcar dă din cap, te doare sau nu gâtul?”

Și atunci a dat din cap că da, am dreptate și tocmai de aceea a râs.

Apoi am început să-i explic că simte acea durere în gât pentru că se simte vinovată.

“De ce te simți vinovată?”

Nimic, niciun sunet, privire în pământ.

“Eu știu de ce te simți vinovată?”

Dă din cap că da.

“Te simți vinovată pentru că ai ratat primele două ore pentru că ai dormit?”

Dă din cap că da.

* Buuun, se gândea psihologul de mine, știm că știe că se simte vinovată, dar cum o facem să plece la școală? *

“Și de ce nu vrei să mergi la școală acum? Dacă te-ai duce nu ai mai rata alte ore. Ai fi ratat doar două. Îi poți spune doamnei învățătoare că nu te-ai simțit prea bine de dimineață.”

Eden tace mâlc. Nu schițează niciun gest. Se uită în gol.

* Doamne, e greu să ai copii! * mă gândesc.

Și atunci îi zic: “Eden, auzi, tu crezi că se supără doamna învățătoare pe tine pentru că ai ratat primele ore și o să te certe?”

La care Eden confirmă, într-un final, din cap.

Și atunci îi zic: “Eden, care-i singura persoană care ar trebui să fie supărată pe tine că nu te-ai dus la școală?”

Și nu mă așteptam să știe răspunsul corect, dar l-a știut: “Eu.” – a zis, pentru prima dată, ceva pe gură.

“Și tu ești supărată pe tine acum?”

“Da.”

“Și ce trebuie să faci ca să-ți treacă supărarea?”

Dă din umeri, ducându-și din nou capul în pământ.

“Eden, îți zic eu, trebuie să te duci la școală și să nu mai ratezi alte ore dacă poți să nu le ratezi. Nu e sfârșitul lumii dacă ai ratat două ore. Asta e, cu toții greșim. Doar tu trebie să fii supărată pe tine că nu mergi la școală. Scoala este pentru tine, nu pentru mine, nu pentru mama și nu pentru doamna învățătoare. Dacă mergi acum la școală nu o să te certe nimeni. Nu are de ce să te certe. Dacă poți acum să te duci la următoarele ore, du-te!”

Și asta a fost tot. De atât a avut Eden nevoie ca să înțeleagă faptul că ea este responsabilă de propriul ei chiul și că de fapt, nodul din gât, este o supărare pe sine.

După ce i-am zis ce i-am zis a început să coopereze și să comunice mai departe.

Eden de fapt a conștientizat că a chiuli nu este chiar atât de grav și faptul că ea trebuie să-și asume aceste acțiuni, școala fiind doar spre beneficiul ei, nu și al mamei sau al profesoarelor ei.

Eu îmi pierd răbdarea repede cu Eden. E un copil care comunică greu dacă se supără. Pentru mine a fost un exercițiu interesant. Ea, însă, mi-a dovedit că-i mult mai inteligentă decât pare.

Mama sper că, pentru dialogul la care a fost martoră, ne-a apreciat pe amândoi.

Conștientizarea este, mereu, primul pas.

*Eden, sper că te vei amuza teribil citind acest scurt text despre tine peste ani.*

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ