Puterea magică a unui risc imens

4
301

Acum câteva luni am decis că plec. Știam unde, dar nu și de ce. Știam de fapt și de ce, dar nu știam ce. Adică ce o să fac,  cum o să o duc, nu știam pe nimeni. Am plecat cu trei haine în geamantan, căștile cu Bach în urechi și l-am cărat și pe Hemingway cu mine în geantă. L-am aruncat la coș între timp. Așa, de dragul artei. (Glumesc. Pur și simplu nu mai era loc în geamantan.)

Nu știu de ce am plecat. Cred că de ciudă, din frustrare că aveam impresia că nu fac nimic cu viața mea. Îmi place să cred în puterea motivării și mai ales să dau bani pe cărți de genul. Nu știu, probabil am simțit dintotdeauna lipsa aceasta a cuvintelor magice cum că pot și eu să fac ceva.Dar parcă motivarea asta nu mă ducea nicăieri Mi-am demonstrat-o de câteva ori, numai că simțeam că nu e de ajuns. Mereu o dădeam eu cumva în bară și iar auzeam: ți-am zis eu că nu o să meargă, că nu sunt lucrurile așa cum crezi tu, blablabla. Sigur știi scenariul, de ce să îți mai pierd timpul cu el.

Am 23 de ani și, cum zic americanii ˝for God`s sake˝, trebuia să fac ceva cu viața asta. Nu să stau și să văd cum mi se filtreaza printre părerile și opiniile altora. Toată lumea știa ce e mai bine pentru mine, numai eu nu. Ei bine, la un moment dat  m-am supărat. M-am supărat pentru că știam mai bine decât ei ce vreau. Și știu că e ușor să stai in galerie și să spui cum trebuie să se joace în teren. Până ajungi și tu acolo.

Nu știu cum arată viața ta, poate ești super realizat și crezi că ăștia care pleacă din țară sunt niște fraieri. Și oarecum sunt de acord cu tine. Dar nu ție îți scriu, nici de plecat din țară nu o să te conving. Pentru că nici eu nu m-am convins. Și nu am plecat ca să mă realizez peste ocean. Asta e și ideea. Îți scriu pentru că știu că ceea ce trăiesc acum mă motivează și că trebuie și vreau să dau mai departe. Vreau să împart cu cei care  vor să intre în echipă, în joc, și aud galeria cum strigă din tribună (de parcă le-ar ști ei pe toate),  și asta îi înfricoșează să facă odată ce le place să facă. Să se apuce odată de ceea ce vor și să uite toate regulile astea cum că succesul, fie el pe orice plan, are vreo rețetă care face minuni.

Am plecat și mi-am lăsat cel mai adânc vis al meu în urmă. Nu știu dacă din naivitate, și nu, nu m-am dus ca să găsesc ceva mai bun. M-am dus să mă regăsesc. Să mă scutur de opiniile celorlalți. Să fiu eu între necunoscuți și să mă dezvolt așa cum cred eu. Să învăț de la oameni care nu mă cunosc, să fiu eu, eu, eu eu, să încerc să îmi descopăr identitatea și să văd ce ma reprezintă și ce am în mine de care să mă pot folosi.

Uneori avem impresia că ne cunoaștem. Și ajungem la 30 de ani nefericiți. Și mereu mi-am spus și mi-am promis că nu vreau să devin așa. Începusem să o iau razna, mereu vedeam  prieteni care deveneau așa.  Și-am început și eu să gândesc, să mă întreb ce vreau să fac cu anii ăștia care îmi sunt dați, ce vreau eu, nu ce vor alții. Ce aștept eu de la viață, nu ce vrea majoritatea. Ce vreau eu de la viață, nu ce are ea pentru mine.

Și-am realizat dintr-odată că parcă lipsește ceva. Că eu de fapt vreau să mă bucur de viață pentru că am auzit că este genială. Vreau să descopăr, vreau să cunosc oameni ca apoi să mă cunosc pe mine. Vreau să cunosc locuri  ca apoi să văd, la rândul meu, unde este ¨al meu ¨. Vreau să o iau de la capăt, să învăț din ce am lăsat în urmă și să aplic pentru viitor. Știu că am pierdut mult. Am pierdut pentru că aveam impresia că știu prea multe despre mine. Și după ce am pierdut am realizat și eu, în sfârșit, mi-am dat seama că există totuși ceva mai bun în ceea ce sunt. Ceva ce pot să devin.

Dacă nu faci greșeli, dacă nu pierzi în viață, dacă nu o iei de 100 de ori de la capăt, nu vei ajunge să știi ce se află în tine.  Dacă nu știi să reununți, să îți asumi riscuri, să plangi și să accepți, dacă nu înțelegi că trebuie să fii sincer cu tine, vei ajunge poate unde ți-ai dorit, dar nu o să vezi decât o mare priveliște de dezamăgire. Oamenii au impresia că lucrurile mari sunt cele care ne fac vii și fericiți. Dar fericirea noastră se construiește din detalii, se formează și se adună din fericirea altora care se proiectează pe chipul nostru, a locurilor, a momentelor, a experiențelor care ne modelează și ne transformă.

Și m-am convins. Viața e genială. O scriu cred că din cel mai jos moment al vieții mele. O scriu din cea mai mare incertitudine, unde pentru mine ziua de maine habar nu am ce formă va avea. O scriu cred că de pe cea mai joasă scară atât profesională cât și emoțională. O scriu din acel început pe care puțini mi-au arătat că îl mai riscă. Și asta pentru că am văzut fericire în oameni care nu au nimic. Am văzut dragoste în oameni care nu au primit-o de la nimeni. Și-am știut că e adevărat, pentru că banii, dacă e să o luăm așa, pe mine nu m-au făcut niciodată fericită. Ci oamenii și momentele, lecțiile care m-au modelat și au sculptat încet, încet un zâmbet pe care nici eu nu știu uneori cum să îl explic.

Cred că va fi greu la început.  De fapt, nu cred. Îți spun, pentru că știu. Va trebui probabil să o iei de 10 ori de la capăt. Nu te grăbește nimeni să ajungi nicăieri. Viața chiar nu e o cursă. Viața e un moment și trebuie să conștientizezi că nu fugi nicăieri. Joburile nu fug de unde sunt, școala tot acolo rămâne, prieteni vei găsi peste tot dacă știi cum să ți-i faci. Ia-o ușor. Nu ne grăbește nimeni. Succesul nu are niciun final. Dar știu sigur că are un început. Iar startul îl poți da doar tu.

Nu contează ce forme are viața ta uneori, ci fondul pe care îl constuiești. Căci apoi, tu ești singurul care va da formă a ceea ce ești și a ceea ce vrei să devii.

Poate că nu îmi place unde am ajuns. Dar cu siguranță sunt mândră de ce am devenit. And it makes me so damn happy! Asta-i puterea magică a unui risc imens. :)

p.s. Ideea de plecare pentru mine a fost de regăsire. Și da, uneori trebuie să lași tot.Un job mișto, prietenii dragi inimii tale, familia, doar ca să fii puțin egoist să te regăsești. Și chiar funcționează. Poate pentru tine e altceva. Poate nu trebuie să pleci. Dar trebuie să renunți. Și tu știi cel mai bine la ce.

Curaj!

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentToamna - anotimpul schimbării
Articolul următorCine sunt oamenii cu adevărat importanți pentru tine?
trăiesc cel mai ieftin vis american. am venit cu gândul să semnez @newyorktimes și nu plec până nu îmi pun articolul în ramă. și pe lângă oxigen care mă ține în viață, cafeaua o beau doar cu lapte de soia și puțină miere

4 COMENTARII

  1. SCHIMBAREA E GREA!
    Diferenta e ca eu am facut schimbarea cea mare pornind din interiorul meu , vad eu bine ca schimbarea e la fel de grea in ambele sensuri , fie ca o faci ca tine , fie ca o faci ca mine!

LĂSAȚI UN MESAJ