Ştii starea aceea nasoală, când parcă nu mai aştepţi nimic?

8
869

Uneori mai apare câte cineva în viaţa ta şi te întreabă care-i scopul tău în viaţă

De parcă am putea, noi, ca oameni, zi de zi, secundă de secundă, să ne gândim DOAR la acel scop, unic.

Eu nu văd viaţa aşa. Deloc.

Într-adevăr, poate am un scop “măreţ” după care încerc să-mi ghidez existenţa, aşa, în mare… dar nu pot să mă gândesc la acel scop constant. Zi de zi apar lucruri în viaţa mea care mă fac fericit sau nu. Zi de zi apar lucruri în viaţa mea pe care le aştept sau nu.

Zi de zi sunt motivat de câte ceva mic. Poate o întâlnire, o lansare (de iPhone, de carte), începutul sau terminarea facultăţii… orice!

Desigur, există şi reversul… şi anume când eşti demotivat pentru că ştii că va urma o întâlnire, o lansare sau terminarea faculăţii. :)

Şi cele mai dureroase momente din viaţa mea sunt cele în care realizez că nu mai aştept nimic. În acele clipe parcă, cumva, nu mai am niciun scop.

Cum e posibil să trăiesc fără să nu mă fiu motivat de ceva ce urmează să se întâmple?

Şi-n acele momente sunt semi-depresiv, anti-social şi extrem de neproductiv. N-am chef de nimic. Nici măcar de a deschide o carte. Nici măcar să mănânc. Vreau doar să dorm. Să stau. Trist. Să meditez.

Uneori mă ţine doar câteva ore starea asta. Alteori mă ţine zile. Zile în care parcă-s alt om. Un om care are impresia, brusc, că trăieşte absolut degeaba.

Dar există, desigur, o soluţie …

Mi-am dat seama că-n acele momente sunt de fapt epuizat. Că-n acele momente trebuie să iau o pauză.

Când ajungi să crezi despre tine că trăieşti fără niciun scop, că nu mai aştepţi nimic… atunci, în mod cert, eşti obosit. Nu neapărat fizic, desigur.

Dacă stau acum, în clipa asta, în timp ce scriu acest text şi mă gândesc la acele momente “goale” din viaţa mea, îmi dau seama că de fapt e imposibil ca într-un moment, în viitor, să nu mai aştept nimic.

E imposibil.

În clipa asta aştept dimineaţa de mâine cu un entuziasm incredibil. Aştept weekendul, pentru că-i un eveniment la care abia aştept să merg. Aştept săptămâna viitoare ca să pot lansa proiectul la care am lucra în ultima luna! Aştept luna viitoare! Abia aştept să se întâmple o groază de chestii!

Mi-e imposibil să cred că vreodată, cu adevărat, nu voi avea ce să aştept.

Şi, deci, în acele momente de semi-depresie, mi-am dat seama că soluţia de revenire este statul cu mine. Stau cu mine şi-mi văd de cele mai primare nevoi.

Încerc, pur şi simplu, să nu-mi reproşez că nu fac nimic.

Ş-atunci mă repar cel mai repede.

8 COMENTARII

  1. frumos si cat se poate de …inspirational ( sa nu folosim motivational,he!)..ma bucur ca dintr-o intamplare am dat pe aici..foarte multe perspective noi.la mai multe.

  2. Stiu starea pe care o descrii extrem de bine; intervine intr-adevar dupa terminarea unui proiect, cand simt ca nu mai am nici un scop deoarece toate cele propuse au fost atinse.
    Sa zaci, sa ingrijesti de tine, poate ajuta, dar nu fara aparitia mai devreme sau mai tarziu a unui nou scop care sa te scoata efectiv din starea de lancezeala. Provocarile ne tin activi si entuziasmati.

  3. Cu totii cred ca avem astfel de ganduri care ne macina in interior, momente in care ne gandim ca nu facem nimic productiv, ca trece timpul pe langa noi. Ar trebui insa sa nu ne mai plangem de mila si sa facem ceva sa depasim aceasta stare. Sa facem un pas mic pentru noi in fiecare zi, sa ne stabilim obiective, sa ne largim orizonturile si sa iesim din zona noastra de confort.
    Intr-un cuvant sa actionam!

LĂSAȚI UN MESAJ