Viaţa ca un puzzle

2
170

Sunt un om sensibil și plăpând. Îmi place viața și tot ce mă înconjoară e pentru mine o provocare. Sunt lucruri pe care le fac bine, altele mai puțin bine, dar de fiecare dată sunt ghidată de gândul că vreau să fac MEREU lucrurile cum trebuie. Am ajuns la toate aceste gânduri, printr-un efort continuu, uneori mai plăcut, alteori mai dificil, mai grav, mai dramatic, dar am ajuns să cunosc multe lucruri ce mă înconjoară și îmi populeaza viața, prin curiozitate.

De curând am aflat printr-o conjunctură fericită că setea mea de cunoaștere, e parte din ceea ce sunt eu, e unul din pilonii pe care construiesc un om mai bun și mai frumos ca ieri, ceva care nu mă va părăsi prea curând. Dorința de a găsi răspunsuri la întrebările ce-mi pun ceasul minții în funcțiune în fiecare moment, mă ghidează pe mine într-un spațiu al cunoașterii, al răspunsurilor, al înțelegerii lumii mele.

Cunoașterea asta mă face să-i înteleg mai mult pe oamenii din jurul meu și astfel ajung să mă apropii mai mult de ei. Apropiindu-mă, ajung să învăț lucruri din domenii extrem de diverse. Fiecare lucru învățat, auzit, citit, scris îmi oferă noi posibilități de explorare și astfel oamenii care îi cunosc sunt din ce în ce mai mulți. Întotdeauna am avut un respect pentru cei mai învățați ca mine, dar în același timp am avut și urechi bine ascuțite/ciulite pentru a afla cât mai multe.

Aviditatea cunoașterii face din mine o persoană interesantă, îmi conferă încredere și mai ales putere să încerc lucruri noi și să ajung să imi schimb viața. Procesul de acumulare e nesfârșit, ce lipsește însă e capacitatea de a folosi toate aceste piese de puzzle la care lucrez zilnic, puzzle cu care vreau să ajung departe, la momentul împăcării cu sinele, acolo unde e liniște, soare și e BINE.

În fiecare zi, universul meu e completat de încă o piesă din puzzle-ul ce mă reprezintă, care apare în planul vieții mele, dar care nu își găsește încă locul. Ea e acolo și așteaptă. E o resursă care vrea să fie utilizată la potențial maxim. Sunt multe bucăți cărora trebuie să le găsesc locul și mă tot încurcă. Eu le văd forma și încerc să intuiesc unde ar trebui puse dar mi-e teamă (mă eschivez?).

Nu îndrăznesc să încerc să le îmbin, să le găsesc locul și ele așteaptă. Unele piese dispar, altele se pierd …sau parcă sunt din alt puzzle, parcă nu mă identific cu ele și totuși știu că am nevoie de ele. Continui să le ignor, mă
încăpățânez, nu imi plac sau mă enervează cumplit pentru că nu le văd rostul. Pe astea din urmă chiar le-aș arunca! …dar nu mă pot descompune, nu pot renunța la mine dacă așa zice planul. Și nu știu de unde e planul ăsta, treaba e că le zice mereu bine, nu dă niciodată greș. Așa vreau eu să descopăr, să știu, să cunosc, să văd imaginea completă a puzzle-ului meu.

Tu faci puzzle, șlefuiești piese, te enervezi că nu știi de unde să începi?

Multumesc D. (pentru inspirație, idei, liniște și calm)

2 COMENTARII

  1. Da. Asa sunt si eu dar eu fac romane intregi. Eu nu vad viata ca pe un puzzle ci ca pe o carte. Eu ma ghidez dupa citatul: Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume. Eu scriu in fiecare zi inca un capitol in cartea vietii mele. Eu sunt inca mica, dar incerc sa devin mare; vreau sa ma dezvolt. Imi place sa cred ca eu sunt personajul principal dintr-o carte, cartea vietii mele, si tot eu sunt si autorul,un autor care ajutat de Dumnezeu va ajunge sa stie cums a isi creeze o viata cat mai frumoasa, mai buna, mai pasnica, mai vesela, mai surprinzatoare. Eu nu ma feresc de probleme, doar ma rog si incerc sa le fac mai usor de trecut.

LĂSAȚI UN MESAJ