Viața de după eșec

6
1160

Să ne imaginăm un șcenariu.

Din păcate nu te afli printre cei care s-au născut cu o pasiune înrăită pentru nimic și când ai intrat la facultate nu te-ai numărat printre ciudații ăia care ridicau instant mâna cu “eu asta am visat dintotdeauna”, “este un domeniu foarte promițător”, “nici nu ma născusem și știam că vreau să devin avocat”.

Bla. Bla. Bla.

Niciodată nu ai știut să răspunzi la întrebarea unde te vezi peste cinci ani și, după ce ai terminat facultatea, ai stat ca fraierul cu diploma și cafeaua de la dozator în mână, și te gândeai tu, încotro. Cine plătește chiria, metroul și mofturile din weekend. Ai aplicat la multe joburi, dar parcă nu te potriveai nicăieri. Parcă nu era să fie.

Băi, și ce crezi. Într-o zi, te trezești singur în avion, de nebun, cu câteva haine în geamantan și  Dumnezeu înainte.

“Nu știu eu d-astea, nu știu”

Se face că acum aproape doi ani m-am hotărât să plec de acasă. Am împachetat câteva tricouri, două perechi de blugi, mi-am pus căștile în urechi și am prins primul avion cu destinația peste ocean. Nici măcar nu mi-am luat calculatorul pe care aveam toată munca și amintirile mele de-o viață. Am plecat din frustrare. Din trei diplome, nu puteam folosi niciuna, iar printre aptitudinile mele din CV lipseau cele esențiale care îmi puteau asigura un job imediat. Recunosc – nu am putut nicicum să mă prefac că îmi doresc să mă angajez la un loc de muncă pe care îl gasisem din nevoie pe vreun site de recrutare. Nici să mă pițiponcesc în fața unui editor cum că, știi, vreau și eu să, știi tu, “pun în aplicare noțiunile teoretice dobândite în cei trei ani de facultate, să le aplic și să particip activ în acțunile editoriale ale companiei cu scopul de a produce rezultate eficiente și benefice…” Mă opresc, că mă doare deja capul. PE BUNE? Eu chiar nu voiam asta, iar unde voiam, de ce să nu admit, nu mă simțeam pregătită. Nu teoretic, ci mai degrabă spiritual. Simțeam că nu pot să fiu eu. Că nu sunt gata. Nu încă. Îmi lipsea ceva esențial. Nu eram încă sigură cine sunt și ce pot să fac.

Am încerat la ziare, nu a mers. Am încercat la niște agenții de publicitate, unde un mare creative director mi-a zis, în timp ce își sorbea cafeaua, sigur neagră și fără zahar, stând elegant cu picioarele pe un birou din lemn vechi, că nu mă potrivesc acolo. Îi mai lipseau doar semințele Nutline să îmi scuipe câteva în față și tabloul era complet. După nouă ore de lucru și un interviu stupid, am ajuns amândoi la concluzia că nu mă potrivesc acolo. Eu știam că nu sunt gata, el și-a dat seama că n-am față de accountant.

De când mă știu, nu m-am văzut nicăieri. Am zis. Nu am știut niciodată să răspund la întrebarea “Unde te vezi peste cinci ani”, și probabil de-aia multe companii m-au refuzat politicos după zeci de interviuri.

Cu toate astea, am refuzat singura oferă care merita, oarecum, din partea unei companii de PR pentru care 99% dintre colegii de facultate s-ar fi aruncat imediat. Eu am zis nu. De ce să mă arunc în lac când nici măcar nu știu să înot.

Deși mă bucur de diplome în comunicare, nu m-am văzut nici la televizor, nici la ziar și nu m-am simțit confortabil într-o agentie de publicitate sau comunicare sau, mă rog, ce joburi mai sunt pe lângă. Am avut mereu emoții în fața unui public și m-am pierdut instant atunci când încercam să îmi susțin un argument. Am lucrat la radio și acolo cred că e singurul loc unde m-aș vedea din nou. Unde chiar m-am potrivit. Dar, uite că nu a fost sa fie. (Cel putin nu atunci) A fost pentru o perioadă și s-a terminat.

Când am încercat să îmi caut altceva, nu m-am mulțumit cu nimic.

Pentru un moment, am încercat să dau vina pe piața de muncă. Nu se gasesc joburi, dom’le. E greu fără pile. Nu am experiență destulă. Dau afară continuu.

Pentru că oricât îmi doresc să cred în presupoziții de genul ăsta, am renuntat la scuze. Ba chiar cred că se poate fără diplomă, într-o piață de muncă super limitată, și fără să cunoști pe nimeni. Până la urmă, totul depindea de mine. De cât de mult știam, de ce voiam și de cum știam să mă vând. Va zic din experiența care a urmat de după.

Prietenii mei ar spune că vorbesc prostii. Cred că dacă ar fi pariat toți cu mine, aș fi singura care aș  fi optat pentru realitatea asta. Ei m-ar fi văzut deja departe.

Dar până la urmă, în viață nu contează unde te văd alții. Nici unde te vor ei. Ci, logic, unde te vrei tu. 

Dupa ce mi-am dat seama că nu mai sunt șanse să mă aud la radio, am început să caut variante. Ce vreau eu de fapt să fac? Primul gând care mi-a venit în minte a fost să îmi iau inima în dinți și să o iau de la capăt. Maică-mea încă mă sună să mă cheme acasă.

De ce am renunțat la carieră ca să o iau de la capăt?

Se fac aproape doi ani de când am plecat. Dumnezeule, zici că ieri eram în aeroport, încă hotărându-mă dacă chiar vreau să plec sau nu. Deși planul a fost pentru șase luni, au trecut doi ani și doar Cel de Sus știe câți mai am înainte.

Am plecat pentru că am conștientizat că mă pierdusem. Nu mai știam cine sunt, în lupta aia anevoioasă de a mă defini printr-un job bun. Serios? Eu eram un job?

Acum mă uit înapoi și râd, atunci plângeam de nervi că nu o să ajung nicăieri, și că o să îmi irosesc toate calitățile și toți anii și timpul investit în cunoaștere, în diplome. Aveam impresia că dacă eu nu știu ce vreau, poate mă ajută foaia aia de hârtie să ajung undeva.

Pentru mine nu a fost să fie nicicum. Nici diploma nu m-a dus, nici eu, nici nimeni. Și de fiecare dată când am încercat să o iau pe scurtături, nu a mers.

Mi-a luat 23 de ani să mă regăsesc. Mi-a luat câteva luni de bagaje plimbate din Stat în Stat, pierdut timp prin aeroporturi și casele nimănui, întrebându-mă și eu și ai mei ce e în capul meu. Mi-a luat veri de internship-uri, o mie de proiecte în toate domeniile, zeci de bloguri începute, o grămadă de articole trimise peste tot și o grămadă de cafele cu mine însămi și notițe cu schițe și calcule care să mă ajute să rezolv ecuația.

“Ești mare, Lavinia, bagă-ți mințile în cap! Alții la vârsta ta au și copii.”

După ce m-am hotărât că nu mai vin acasă, a trebuit să îmi caut alta. Cel puțin era singura soluție dacă nu voiam să mă înscriu pe lista persoanelor homeless de prin America. Dar de pe străzi am ajuns într-o casă imensă, unde îți trebuia cod pentru uși, hartă ca să nu te pierzi prin casă și unde baia costa probabil cât casa mea din România.

A doua zi m-a apucat plânsul. Eram în mijlocul lui nicăieri, cu două bagaje imense după mine. Cu câțiva dolari rămași pe card, cu un singur prieten care nu era acolo și cu un mine însămi pe care nu l-am recunoscut. “What the f**k was I doing there?”

Nici măcar cafea nu aveau într-o bucătărie cât casa mea de mare. Dar nu mi-a luat mult să mă prind de ce sunt acolo. A trebuit să zic nu la un măritat pe gât că de’, ei credeau că ce nu ar face unii pentru acte, iar alții pentru dragoste.

În mijlocul nopții mi-am luat bagajele, am lăsat un buchet cu flori în bucătărie și m-am urcat în primul autobuz plin de chinezi spre New York.

Am aflat târziu că aici era de fapt acasa. Mi-a luat doi ani, un job pierdut, multe visuri și speranțe destrămate (sincer, numai eu știu cât am plans în mine că nu o să mă mai aud la radio, sau că nu o să mai am proiecte misto, sau că nu o să mai cânt) mult timp pierdut pe drumuri, o gramadă de prieteni pe care Dumnezeu știe pe unde mai sunt și ce mai fac, o căsnicie ratată la 23 de ani (m-a ferit din nou Dumnezeu), o iarnă fără căldura și cu geci luate de pe la SH-uri, că 5th avenue era prea scump pentru bugetul meu de unemployed. A trebuit să renunț la Starbucks și să conving un mustăcios din Nepal că “I have so much experience in the hospitality business, I can make this place shine”. Domnul Silviu, care ne-a închiriat sufrageria lui fără ușă, mereu țipa din bucătărie pe data de 4 cum că “fetelor, banii de chirie, vă rog”. M-a dat afară până la urmă.

Mama încă mă cheamă acasă, la fel și tata și câțiva prieteni care merită. Și câteodată îmi vine iar să plâng, pentru că singurătatea și tot haosul ăsta dor.

Dar…

În mijlocul haosului și al singurătații eu m-am regăsit. Și asta pentru că am fost nevoită să rezolv ecuația cât mai repede pentru a putea supraviețui. M-am încăpățânat, mi-am luat inima în dinți și i-am dat bătaie. Eram eu împoriva întregii lumi. Eram eu nicăieri și eu trebuia să o iau de la capăt și să găsesc o modalitate de a supraviețui. Tot ce aveam eram eu și depindeam în întregime de ce gândeam și ce făceam.

Viața ta e 100% tu

Ca să știi cine ești trebuie să înveți să petreci timp singur. Nimeni nu te definește. Așa afli ce poți să faci, cât de mult îți ridici sau cobori ego-ul, ce știi de fapt și ce trebuie să înveți și, cel mai important, să realizezi că tu ești singurul de care depinzi în viață. Nu de banii părinților tăi, nu unde te vrea și vede nimeni. Nu de piața muncii, nu de diplome, de facultăți sau prostii de genul.

După câteva luni m-au făcut manager. Deși m-au dat afară de două ori, nu am renunțat. Nu am crezut niciodată că de la radio și PR o să ajung într-un restaurant. În New York. Ăsta e un vis pe care nu mi-am permis niciodată să îl am. A fost prea scump. A costat prea mult curaj. A fost nevoie de o experiență de genul asta (din care v-am împărtășit doar unu la sută, vreau să îi las să doarmă bine pe ai mei) să realizez că eu, de fapt, mă pricep la altceva. Sau că pot face ȘI altceva. Iar un job în acest business m-a făcut sa mă cunosc mai bine, pentru că asta m-a direcționat către scopul pe care l-am căutat de când mă știu

Cum adică?

În restaurant viața a fost mișto și nașpa. Mi-era dor de cuvintele asta. Așa că am luat tot ce era nașpa și am analizat. Mi-am dat seama că în cea mai nașpa zi am realizat ce vreau să fac. În timp ce căram o tavă, m-am oprit și am zis, “știu!” O carte, asta vreau să fac, să scriu o carte. Mi-am dorit dintotdeauna visul american, asta mi-am dorit. Și cu asta voiam să răspund la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Visul american!

Dar stai, că nu are sens.

Ce poți face cu un vis american? Ei bine, îl experiementezi și ajungi la concluzia că “it’s actually a hell of a dream”. Așa că am luat experiența din radio, cu aia de scris, cu diplomele mele, le-am adunat și m-am apucat de scris o carte despre visul american. AICI MĂ VEDEAM ÎN 5 ANI, 10, 15. Mi-a luat 24 de ani să răspund și eu într-un final. Salut, Lavinia!

Le-a plăcut americanilor ideea și m-au recomandat la New York Times. Na, ziar! Mi-am găsit editor și o grămadă de oameni care așteaptă să mă ajute să le dovedesc că pot. Iar cu asta nu mai am ce să mai scriu, pentru că asta însumează toate eșecurile care m-au direcționat către visul la care nu am avut niciodată curaj să mă gândesc.

Mulțumesc!

 

p.s. concluzia este că mă simt așa de bine în pielea mea și de cine am devenit încât mă opresc câteodată din ceea ce fac și zic: is this me? Wow! Nu mai am nevoie să mă prefac, nu mă mai interesează de ceea ce nu trebuie, nu îmi mai pierd timpul pe lucruri care nu merită. It feels so damn good. Nu renunța niciodată la tine. Tu ești cel mai important. Poți face așa multe lucruri mișto încât nu ai habar, sincer. Totul e în tine, așa că, încearcă să pui toate piesele împreună… Ai o viață înainte care merită trăită. Îți zic de pe drum.

E mult prea mișto aventura.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte
Articolul următorTu crezi în ceea ce faci?
trăiesc cel mai ieftin vis american. am venit cu gândul să semnez @newyorktimes și nu plec până nu îmi pun articolul în ramă. și pe lângă oxigen care mă ține în viață, cafeaua o beau doar cu lapte de soia și puțină miere

6 COMENTARII

  1. Mi-am simtit toata viata dorita in povestea ta.
    Facultatea de Comunicare, nedumerirea, nesiguranta, visul american. Mai ramane practica. Dar nu o sa ma las pana nu voi ajunge in New York si sunt sigura ca de acolo nu o sa mai vreau sa plec. O carte vreau sa scriu. Pentru cei 24 de ani ai tai, ai facut atat de multe, ai invatat atatea si ai un curaj superb.

  2. Eu am facut cam acelasi lucru, tot cu diploma de la comunicare in mana, insa m-am mutat in Malaezia. Am primit atatea ,,nu”-uri incat nici macar nu ma mai afecteaza. Insa exprienta ,,singuratatii” m-a ajutat sa-mi dau seama cine sunt si ce vreau sa fac cu viata mea. Thumbs up pentru curaj!

  3. M-am recunoscut atât de tare în povestea ta că sunt speechless! Sunt cumva bucată din tine, fato!
    Îmi doresc să ajung în State de când mă știu! Sunt la Master la Comunicare mediatică și Publicitate pen’că vreau neapărat un work and travel anu’viitor în…State! Pentru experiențã, viață altfel, experiență! :) Mi-aș dori să pot pleca și echivala cumva studiile but God knows pe unde duc cărările… Anw, ești WOW și pentru asta sincere plecăciuni! Să rămâi la fel de puternică în orice situație! Ești un exemplu! Te-mbrățișez tare și călduros, așa cum aș fi făcut-o dacă te cunoșteam și-mi povesteai toate astea face to face. :*

  4. Hei, Lavinio! Un articol ca asta se incepea cu “timp de citire xx”, sa stiu daca tre sa-mi iau popcornu’.

    In aceeasi situatie sunt eu acum – doar ca eu sunt mult mai slab, sa stiu ce sa fac cu viata mea – de vreo 5 ani de zile, chiar. Inca nu stiu ce voi face peste 5 ani, peste 1 an. Drace! nu stiu ce voi face maine.

    Tre sa fi fost ceva la mijloc care te-a impins “Gata! Plec in State”. Acolo a fost secretul. Un secret de care as avea nevoie enorm. Chiar enorm! :)

    No, ti pup.

  5. multi sunt pierduti pt ca nu isi dau seama de ce…toata lumea viseaza la frumoasa adormita si la fat frumos calare pe cal ( sau intr-un Ferrari)..putini sunt insa cei care viseaza si fac ceva in privinta asta, mai exact pun osu la bataie ca sa-si atinga scopul…e mult mai usor sa te vaiti, sa zici nu pot, nu merge, sistemu e de vina etc etc…de aici si raspunsul de ce unii reusesc si altii nu. e ceva foarte simplu. smile emoticon felicitari pt drumul pe care l-ai parcurs pana acum si drum bun in continuare.

LĂSAȚI UN MESAJ