Vinovatul este responsabil

0
608

Conceptul de iertare este deseori adus în atenţia publicului, nu este foarte uşor de pus în practică şi presupune din start existenţa unei greşeli sau a unui comportament inacceptabil,  a unui vinovat şi a unei victime. În mod evident, vinovatul este responsabil pentru faptul că a făcut acel  lucru rău, inacceptabil, acea greşeală care îi provoacă multă suferinţă victimei, în timp ce aceasta din urmă este nevinovată, neputincioasă, nedreptăţită şi e nevoită să suporte consecinţele ce decurg din comportamentul inadecvat al vinovatului. Văzând lucrurile în acest mod, nu este de mirare că victimei îi este deseori foarte dificil să se elibereze de resentimente şi să ierte deoarece ea nu îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplă, ci consideră că aceasta îi aparţine vinovatului. Cu cât identificarea cu rolul de victimă pe care îl joacă este mai mare, cu atât mai dificilă va fi experimentarea acestui concept numit iertare, care din punctul meu de vedere nu este altceva decât un aspect al iubirii necondiţionate.

     De unde vine această identificare cu rolurile pe care le jucăm şi acest mod de a vedea lucrurile? Din întreţinerea continuă a ideii de separare dintre noi, a ideii că nu suntem în totalitate răspunzători pentru ceea ce ni se întâmplă şi că există undeva deasupra noastră un Creator care decide cumva independent de noi ce şi cum se întâmplă în viaţa noastră. Şi totuşi, de-a lungul timpului, toţi marii învăţători ai omenirii ne-au transmis mesajul cultivării iubirii necondiţionate şi ne-au spus în esenţă unul şi acelaşi lucru: că suntem cu toţii aspecte individualizate ale spiritului aflate într-o călătorie de descoperire şi exprimare a propriului sine şi că nu există o separare reală între noi. Cu alte cuvinte, suntem una cu tot ceea ce există şi suntem creatorii propriei noastre realităţi, iar ultimele descoperiri ale ştiinţei confirmă deja din ce în ce mai mult acest lucru. Asta înseamnă că tot ceea ce trăim ca realitate este creat de către noi indiferent dacă credem sau nu acest lucru şi indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de modul în care atragem ceea ce trăim. Mai mult decât atât, asta înseamnă că suntem pe deplin responsabili de tot ceea ce se petrece în viaţa noastră.

     Aşadar, revenind la ceea ce spuneam la începutul articolului, dacă se întâmplă ca cineva să  acţioneze într-un mod care mă răneşte, atâta timp cât voi întreţine ideea că sunt o victimă, că celălalt este vinovat şi că eu nu sunt responsabilă pentru ceea ce mi se întâmplă, mă voi simţi neputincioasă, nedreptăţită şi va fi dificil să mă pot elibera de resentimente. Este foarte tentant să pasez responsabilitatea celuilalt pentru că asta mă “ajută” să fug de mine, să evit să privesc cu atenţie ceea ce se petrece în interiorul meu şi să îmi recunosc lipsa de iubire. Şi totuşi, experienţa proprie mi-a confirmat de fiecare dată că este cu neputinţă să apară în realitatea mea cineva care să mă rănească într-un anumit fel dacă nu am făcut eu însămi mai întâi acest lucru în mod inconştient cu mine sau cu altcineva. Spre exemplu, mi s-a întâmplat să mă judec şi să simt într-un mod total nedrept faţă de mine însămi că nu merit pe deplin banii pe care îi câştig la un anumit loc de muncă, deşi făceam tot ceea ce îmi stătea în putinţă pentru a-mi onora angajamentul. Ei bine, când după puţin timp am decis să renunţ la acel loc de muncă, am fost judecată în acelaşi mod şi nu am mai primit o mare parte din banii care mi se cuveneau. M-am simţit rănită, însă am realizat instantaneu legătura dintre nedreptatea pe care mi-o făcusem mie însămi simţind că nu merit toţi banii pe care îi câştigam şi  faptul că mai tarziu chiar nu i-am mai primit. Ce se întâmplase de fapt? N-am observat că simţindu-mă cumva nemerituoasă mă nedreptăţesc singură şi îmi rănesc sinele sau altfel spus că nu mă iubesc şi atunci, ca să pot observa şi corecta acest lucru, a fost nevoie ca cineva din exteriorul meu să facă acelaşi lucru cu mine, într-un mod care să mă doară suficient de mult pentru ca eu să încep să-mi pun întrebări, să devin conştientă de felul în care mă rănesc singură şi să aleg dacă mai continui sau nu în acelaşi mod.

     Ei bine, chiar dacă doare, când încep să văd cum stau lucrurile în realitate, deja nu se mai pune problema de a-l ierta pe celălalt pentru ceea ce mi-a făcut, ci de a-i fi cu adevărat recunoscătoare pentru faptul că m-a ajutat să devin conştientă de lipsa de iubire faţă de mine însămi. Ceilalţi nu sunt decât oglinzile mele exterioare care reflectă perfect în fiecare moment ceea ce sunt. Aşadar, în realitate nu există nici greşeală, nici victimă nici vinovat ci numai alegeri lipsite de iubire şi parteneri pe drumul vieţii care se ajută unul pe celălalt în procesul de ridicare a nivelului de conştienţă. În final totul se reduce la a-mi asuma responsabilitatea pentru ceea ce mi s-a întâmplat, la a face pace cu mine însămi şi la a mă iubi necondiţionat indiferent cât de mult m-am rănit din cauză că am fost inconştientă, pentru că de greşeală nu poate fi vorba. Este vorba întotdeauna doar despre nivelul de conştienţă. Când realizez că nu pe celălalt trebuie să-l iert ci pe mine, totul devine mult mai simplu pentru că de fapt este vorba despre a-mi corecta relaţia cu mine însămi. Alegerea de a renunţa rapid la suferinţă şi război devine uşoară de îndată ce înţeleg că a păstra în interior acele resentimente şi a nu mă iubi pe mine şi pe celălalt nu-mi poate aduce în continuare decât boală, suferinţă şi prejudicii.

     Referitor la exemplul pe care vi l-am dat, aş dori să mai adaug faptul că fără ca eu să-mi propun acest lucru, după aproape un an m-am întâlnit cu persoana care a venit în locul meu după ce am plecat de la acel loc de muncă şi am fost curioasă să aflu dacă a avut trăiri asemănătoare cu ale mele în scurta perioadă cât a rămas acolo înainte să îşi dea demisia şi să păţească acelaşi lucru ca şi mine. N-am fost deloc surprinsă să aflu că răspunsul său este da!

     În ceea ce mă priveşte, după nenumărate observaţii, am ajuns la concluzia că dacă sunt inconştientă de ceea ce gândesc, simt, spun şi fac în anumite aspecte ale vieţii mele şi nu realizez rapid faptul că nu sunt iubire necondiţionată, după un timp atrag persoane sau evenimente care îmi provoacă suferinţă tocmai pentru ca eu să am ocazia de a deveni conştientă de lipsa de iubire faţă de mine însămi sau faţă de ceilalţi şi să mă corectez. Deşi la prima vedere pare că în exterior am probleme cu ceilalţi, în realitate toate acestea îmi indică de fapt că am probleme nerezolvate în relaţia cu mine însămi.

     Prin urmare, atunci când  trăiesc un eveniment neplăcut în relaţia cu cineva, în primul rând îmi amintesc că sunt total responsabilă pentru ceea ce mi se întâmplă, că eu nu sunt victimă şi că nici celălalt nu este vinovat aşa după cum ar părea la prima vedere (şi asta în ciuda tuturor protestelor minţii mele), mă străduiesc să renunţ la întreţinerea în continuare a războiului emoţional, la aducerea de acuzaţii şi reproşuri celuilalt şi încep să mă întreb la modul cel mai serios cu putinţă când şi în ce mod am gândit, simţit, vorbit şi făcut eu ceva asemănător cu mine însămi sau cu alţii şi nu mi-am dat seama. Uneori realizez rapid când şi cum, alteori nu, însă deja nu mai am îndoieli că eu sunt întotdeauna responsabilă 100% pentru ceea ce trăiesc aşa că mă străduiesc să-mi asum total această responsabilitate. Totodată fac pace cu mine şi cu celălalt şi caut să mă corectez.

     Voi încheia acest articol mărturisindu-vă că de fiecare dată când  am reuşit să mă eliberez total de resentimente şi judecăţi şi să-mi asum integral responsabilitatea pentru ceea ce mi s-a întâmplat, am avut parte de surprize minunate şi total neaşteptate. Atunci când  nu am reuşit să duc acest proces până la capăt, am acceptat neajunsurile sau prejudiciile şi în realitate nu am avut decât de câştigat deoarece viaţa înseamnă experienţă şi evoluţie!

Un text de Raveica Atodirese

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ