Xenofobie, homofobie, rasism, toate sunt la fel

0
435

Zilele acestea se discută intens despre soarta refugiaților sirieni și ce e de făcut cu ei. Unii susțin că trebuie ajutați, alții că trebuie lăsați acolo. Ambele tabere prezintă argumente, fiecare își vede validitatea și o apără cu vehemență.

Printre comentariile anti-ajutor, am remarcat mai multe voci care îi condamnă pe sirieni că ar fi musulmani și că sunt deci mai agresivi din fire. În consecință, cumva ei refugiații “și-o merită”. Nu mai contează că majoritatea refugiaților sunt creștini, că în realitate de aici a și pornit conflictul cu ISIS sau alte detalii semnificative. Arabi = Musulmani = Teroriști.

Și tot acest tumult m-a dus cu gândul în altă parte. La cum umanitatea își proiectează în mod sistemativ temerile și neacceptările pe celălalt. Nu îți plac oamenii fără bani pentru că ți-e teamă să fii sărac, judeci omul după studii pentru că îți e teamă să fii neștiutor, te holbezi la cei cu religie diferită pentru că ți-e teamă de necunoscut, iar lista poate continua.

Acum ceva timp am văzut o sesiune înregistrată între un coach și clientul lui, un tip homosexual furios pe lume pentru că nu îi acceptă orientarea. Până la finalul sesiunii, clientul a înțeles că el era singurul homofob din încăpere și că nu se acceptă pe el, lucru pe care îl proiecta pe ceilalți. Revelația a venit cu lacrimi, dar și cu o mare ușurare.

Când nu ne acceptăm pe noi o facem pentru că ne este foarte greu să ne privim cu adevărat în oglindă. Mie, de exemplu, mi se întâmplă să fac asta pentru că am fost foarte criticată când eram copil. Din poziția respectivă, eu mă înfuriam pe mine pentru că nu reușeam să mă ridic la niște standarde suficiente astfel încât părinții să mă iubească și să mă accepte. Copii depind de părinți pentru a supraviețui, aceștia din urmă le sunt centrele universului. Niciun copil nu vrea să își blameze părintele. Și atunci unde se mută vina? La copil.

Ca adult, uităm cu totul concluziile pe care le-am tras despre noi când eram mici. Ajungem să urăm oamenii grași pentru că părinții ne aprostofau dacă ne îngrășam sau să îi privim cu dispreț pe cei ce greșesc pentru că noi eram pedepsiți când o făceam.

Deci, homofobia, xenofobia, rasismul și orice alt tip de neacceptare, oricât de normală vi se pare, este o proiecție a unei traume. Sigur, o să spuneți “dar nu e normal, doar nu trebuie să accept pe toți”. Ba da, îi putem accepta pe toți cu iubire și compasiune. Căci atunci când vine refuzul, emoția negativă, disprețul și orice altceva asociat neacceptării, atunci vine în realitate o amintire vagă a durerii din noi, manifestată în alții. Partea bună este că orice durere este un simptom ce așteptă cu nerăbdare să fie eliberat în iubire și înțelegere.

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ