Acum opt ani eram aproape analfabet

Titlul nu-i o exagerare, este real – acum opt ani, prin 2006, aproape că eram analfabet. Bine, poate-i mult zis analfabet, căci am fost dat la școală de mic și n-am chiulit de la orele de română… Dar, în mare, eram probabil cel mai prost elev din clasa mea la limba și literatura română.

Am scuze destule. Nu m-am născut în România și poate am rezonat mai mult cu prima limbă ce m-a înconjurat pe lumea asta: ebraica. Sau poate, efectiv, nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat limba română. N-am simțit nevoia să o exersez cu adevărat. Cel puțin până acum opt ani.

Acum opt ani urma să intru la liceu și profesoarea mea de limba română mi-a zis în față „Ariel, tu nu vei trece la română.”

A nu lua Capacitatea nu-i un dezastru, dar, să fim serioși, eu voiam să iau Capacitatea, nu eram chiar atâââât de indiferent și chiar nu voiam să-mi supăr părinții.

Momentul marelui examen a venit și, desigur, l-am luat fără probleme. Notă foarte bună din punctul meu de vedere, opt și ceva – parcă și treizeci.

Ca să ajung la nota asta am făcut niște meditații particulare cu o doamnă din bloc. Doamna Mihaela, profesoară de română și franceză extrem de drăguță.

E prima dată când scriu ceva despre ea, vreodată. Dacă tot o fac, îmi permit și o paranteză: a murit anul trecut, după ce în urmă cu 4-5 ani a supraviețuit unui accident foarte urât de mașini și și-a revenit din comă. Și nu și-a revenit „pur și simplu”, și-a revenit complet, căci până anul trecut s-a dus la școli și a predat. Ea nu m-a învățat română, ea a reușit să mă facă să vreau să ȘTIU să folosesc română, s-o înțeleg, s-o cunosc și s-o folosesc. Aceste rânduri au, într-un mod ciudat, la bază puterea ei de a mă face să învăț româna. 🙂

După examen, în septembrie 2006, la început de an școlar și prim an de liceu pentru mine am pornit un blog personal în care scriam orice. În mare, scriam despre ce mă supăra: doamnele din tramvai, frigul de afară, gunoiul de pe stradă, profesori și profesoare …

A durat 6 luni ca cei din conducerea liceului să se autosesizeze și să ia măsuri aspre asupra mea. Asta-i o altă poveste pe care nu o voi zice azi. Curioșii pot căuta pe Google „Ariel exmatriculat”.

Ironia este că tocmai profesoara mea de română, cea care zicea că nu voi lua Capacitatea, a fost unul dintre oamenii care au insistat să fiu dat afară din liceu în urma textelor mele de pe blog.

Ea, care cu șase-șapte luni înainte îmi zicea că nu știu limba română, acum considera că limba română pe care o știam era o „armă” îndreptată spre liceul la care eram elev. Amuzant.

Au trecut opt ani de atunci. Opt ani în care nu m-am oprit în nicio clipă. Opt ani în care am scris cu plăcere despre ce-am vrut. Bune, rele, frumoase, urâte, povești reale și imaginare …

Aștept acel moment când voi avea un copil și el va fi destul de mare cât să-i arăt blogul meu și să-i explic că poate citi articole vechi, de pe vremea când eram în liceu… să-i explic că poate să vadă cum eram eu tânăr, cum gândeam, cum scriam și cum am evoluat, cum m-am schimbat.

Uneori mă uit în istoricul blogului meu și de la an la an se văd diferențe majore. De la virgule puse prost, lipsa sau prezența diacriticelor și până la modul defectuos de exprimare.

Malcolm Gladwell are o carte foarte bine vândută – „Excepționalii” (chiar ți-o recomand, o găsești aici în română) și în ea are o teorie care spune ca un om trebuie să facă ceva vreme de zece mii de ore ca să fie foarte bun în acel domeniu.

Zece mii de ore nu-i puțin. Înseamnă 417 zile de facut ceva, constant. Momentan, în viața mea, la 23 de ani, am reușit să fac un singur lucru vreme de zece mii de ore: să dorm.

Însă, repet, s-au împlinit opt ani de când am descoperit o pasiune pentru scris și de când scriu constant, aproape zilnic, cel puțin câte treizeci de minute pe zi. Opt înmultit cu 365 de zile într-un an înmulțit cu treizeci de minute pe zi = 87600 minute.

87600 minute împărțit la 60 de minute (într-o oră) = 1460 de ore.

Am exersat scrisul 1460 de ore. Sunt departe de teoria lui Malcolm cu cele zece mii de ore. Cu toate astea, evoluția mea în doar 1460 de ore este de la cer la pământ. Sunt mult mai bun. Și mult mai pasionat.

Îmi place să trag concluzii clare, așa că concluzia ar fi: cu exercițiu poți să devii mai bun în orice. Exercițiu și răbdare. Poate-i o concluzie stupidă și naivă. Dar la care am uitat să adaug americănescul There are no shortcuts (adică nu există scurtături).

PS: mai am un exemplu recente și poate stupid – acum câteva luni am descoperit jocul 2048 (dă cick pe el ca să vezi despre ce-i vorba dacă nu știi deja jocul) și era extrem de greu pentru mine. cu toate astea, voiam să fiu foarte bun la joc, voiam să arăt celor din jur că eu pot rezolva problema jocului. tot internetul juca jocul și într-o proporție mare jucătorii ziceau că-i un joc greu, pe care ei nu-l pot duce la capăt. l-am jucat atât de mult că acum sunt capabil să-l rezolv incredibil de repede și ușor. pentru oamenii care încearcă jocul prima dată, modul meu de a juca este incredibil. și asta-i bine, căci la acest nivel voiam să ajung. dar ca să ajung aici am jucat obsesiv câteva luni jocul.

PS2: între timp am reușit ceva ce mi s-a părut dintotdeauna imposibil – să scriu o carte de peste 100 de pagini. culmea, a ajuns deja la peste 10 mii de oameni într-un an în format .pdf. iar acum opt ani nu știam să pun o cratimă corect.