Nu am avut niciodată parte – și sper să nici n-am – până acum de un interviu de angajare. Când m-am dus să mă angajez, m-am angajat fără interviu. Angajatori m-au luat și gata, fără să mă întrebe prea multe întrebări „pe lângă subiect”.
M-au întrebat: „Știi să-mi faci un magazin online și îl faci în 6 luni să aducă bani dacă noi avem produsele astea?”
Și eu am răspuns: Da.
Și cam atât.
Nu am primit întrebarea „Unde te vezi peste cinci ani?” sau „Care-i rutina ta zilnică în perioada asta?” sau „Cu ce se ocupă soția ta?” – nu că aș avea soție, dar aud că și asta-i o întrebare care se poartă, mai nou.
Dar, mă gândeam acum, eu dacă aș fi angajator și aș vrea să angajez pe cineva l-aș întreba un singur lucru… și acela ar fi: „Mă, tu crezi în ceea ce faci? Sau, în fine, în ceea ce ar urma să faci, aici, la noi, cu noi? Crezi în acest produs? Crezi în crema noastră?”, sau, în fine, după caz: „Îți place pizza noastră? Ai mâncat? Ai gustat? E bună?”
Pentru că, pe bune, dacă angajez un băiat care să-mi livreze pizza pe care o fac la mine la restaurant și el consideră că pizza noastră-i proastă sau nu-i place, apăi nu-l angajez, căci e cert că nu crede în ceea ce producem, în ceea ce facem.
Am ajuns să mă gândesc la asta pentru că am intrat acum o săptămână într-o shaoemerie din Brașov, pe la ora 11 seara. Mi-era foarte foame și era ultima soluție. Shaormeria părea foarte-foarte proastă, era goală, arăta ciudat pe dinafară… dar, decât sa mor de foame, mai bine risc o toxinfecție alimentară.
Am intrat cu zâmbetul pe buze, cum fac adesea, m-am dus la doamna care făcea shaorma și am zis:
„Bună seara, e bună sharoma al dumneavoastră?”
Și doamna s-a uitat în ochii mei, aproape șocată de întrebarea mea, și a zis: „Păăăi…” și atât.
Și i-am zis „Deci nu-i bună?”
Și doamna, tot șocată, se uita la mine cu ochii mari și nu zicea nimic. Era, pur și simplu, înmărmurită.
„Bun. Eu sper să fie bună, să știți. O sharoam mică, cu pui sa fie.”
Și fără să mai zică ceva, de parcă vorbise prea mult deja, a început să-mi facă shaorma. Care, în fine, a fost bună, m-a hrănit, deși vreo două zile apoi m-a durut burta (chiar am făcut un soi de toxinfecție alimentară) – dar sper că nu de la shoarma aia.
Doamna aia n-avea ce căuta acolo. Nu era bună nici pentru mine, ca cumpărător, nici pentru angajatorul ei (căci nu știe să-și vândă produsul) și mai ales – pentru ea. Ea nu era bună pentru ea. Pentru că-și bătea joc de timpul ei și de potențialul ei.
Se spune că dacă vrei să înveți multe trebuie să încerci să fii un vânzător. Să mergi din ușa în ușa și să vinzi aspiratoare sau ce se mai poate vinde în ziua de azi din ușă-n ușă.
Oamenii ăștia de obicei ajung super-vânzători. Știu să facă glume, să scoată toate plusurile produsului la suprafață, știu să te convingă să cumperi chiar și un rahat dacă-i nevoie.
Dar – cu ce folos – dacă rahatul este rahat nu-l va cumpăra nimeni a doua oară. Și vânzătorul își pierde credibilitatea în timp și caută oameni noi (clienți adică) de fraierit.
Întreabă-te acum dacă tu crezi în ceea ce faci. Indiferent de ceea ce faci în viața de zi cu zi – poate ești bancher sau poate vinzi pizza. Întreabă-te dacă ce faci contează pentru tine sau pentru cei din jur. Dacă nu crezi, atunci fă o schimbare rapid.
Am lucrat și eu, nu prea mult, pentru chestii în care nu credeam. Este un sentiment oribil. Te afectează, fără să-ți dai seama, inclusiv seara, când pui capul pe pernă.
