Competiția – prețul emoției autentice

Găseam competiția o risipă inutilă de energie. Nu am avut vreodată motivație suficient de puternică pentru a mă lua la întrecere cu ceilalți. Nu simt nevoia să demonstrez cuiva că sunt bună. Mie îmi sunt suficient de bună și când nu-mi mai sunt mă repoziționez până când sunt iar ok cu mine, fără să simt nevoia să arăt cuiva.

Am scăpat, ajungând la maturitate, de un sistem de învățământ excesiv de competitiv, pe care, chiar și copil fiind l-am fentat cu grație. Statutul de mamă m-a pus din nou față-n-față cu sistemul, de data asta cumva din afară pentru că rolul meu ar fi doar de a-mi mâna copilul în stupida luptă cu colegii de clasă întru obținerea unei note mai mari sau a unei buline, a unei medii, ca și când nu ar fi note/medii destule pentru toți…Nu-mi iese, sunt cel mai fraier competitor din sistemul de învățământ, atât de fraier încât copilului meu i-au trebuit trei ani de școală ca să afle ce-i cu calificativele, cu bulinele, la ce folosesc și cum se obțin.

Nu mi-am pus niciodată problema că greșesc, mai ales că moda ultimilor 5-6 ani este, cel puțin la nivel declarativ, educația blândă și non-concurențială a copiilor. Până la începutul săptămânii ăsteia așa au stat lucrurile în mintea mea.

Apoi mi-am petrecut două zile în sala de scrimă de la Floreasca, la Campionatul Național de scrimă juniori și ce-am văzut și simțit acolo mi-a zdruncinat din temelie construcția rațională despre competiție.

Copii de 10, 11, 12 ani, veniți din toată țara, foarte serioși, cu o deschidere emoțională mare, cu disponibilitate către ajutor, cooperare și totuși îndârjiți. Copii care își ajutau adversarul să se echipeze pentru confruntare, copii care pe lângă salutul de final, îi mulțumeau adversarului pentru participare, găseau că se cuvine să-i spună adversarului că “a tras bine”, antrenori care își învățau elevii o conduită elegantă, ce până la urmă dă noblețe acestui sport – scrima – prea puțin cunoscut și care, fie  vorba între noi, aduce multe medalii ce din păcate rămân în umbră, la fel ca  alte rezultate bune, din alte competiții.

Dar mai presus de asta am văzut lacrimi, multe lacrimi, emoție pură, la intensitate mare, exprimată nemijlocit prin strigăt, corporal, cu nervi, cu euforie, așa cum este emoția care ne face oameni în orice împrejurare. Am văzut acea emoție sănătoasă pe care dezvoltarea personală o caută în fel și chip, pe care mulți reușesc să o (re)găsească prin terapie cu travalii grele și pe care, din păcate, cei mai mulți au pierdut-o și nu o vor mai găsi niciodată, învinși fiind de boala propriei împietriri.

Ca o paranteză – am realizat în aceste două zile că aceea despre care noi credem că este competiție, la școală, la serviciu, în trafic, oriunde, este doar o răbufnire a emoției pe care de mult am închis-o în cușcă cu lanțuri grele, pentru a putea funcționa ca niște roboți desăvârșiți, lipsiți de umanitate, lipsiți total de empatie față de copiii noștri, față de colegi, față de ceilalți participanți la trafic, față de oameni, în general. Competiția este sportivă și atât. Doar în sport există o singură medalie de aur, la școală sunt note pentru toți copiii, la serviciu sunt salarii pentru toți angajații, în trafic sunt destinații finale pentru toți șoferii.

Am învățat despre competiție că este despre a te întrece cu celălalt pentru a-ți atinge tu potențialul maxim și nu neapărat pentru a-i demonstra celuilalt că ești mai bun. Adversarul se află acolo pentru a te ajuta pe tine să fii mai bun decât tine, nu decât el. În competiție te lupți în primul rând cu tine, cu limitele pe care singur ți le pui, este o luptă cu propriul corp pe care trebuie să-l controlezi și să-l exploatezi la maxim, este până la urmă o luptă de concentrare corporală, mentală și emoțională.

Am văzut în sala de scrimă părinți ce au uitat pentru câteva ore de stupida încrâncenare a notelor și au încetat să mai respire pe parcursul competiției, pentru ca la final să se lase copleșiți de emoția generală. Am văzut alți copii veniți să-și susțină colegii, cu patimă, copii capabili de o empatie pe care, din păcate, nu la școală o învață și de multe ori nici acasă, ci în sala de antrenament, alături de antrenorii care, poate, părinților moderni li se par duri. Am văzut antrenori care susțin, motivează, dojenesc și educă, toate laolaltă, așa cum e firesc să fie, cu pasiune. Două zile am fost într-un loc care mustea de viață, iar eu, mama ne-competitivă, repetenta sistemului de învățământ, am susținut echipa favorită, apreciind în același timp prestația celorlalte echipe, cu emoții, cu nervi, cu lacrimi și cu bucurie.

Iar dacă prețul revenirii la emoția autentică și sănătoasă este competiția sportivă, atunci să fie competiție! Sportivă. Doar sportivă.