De curând am primit pe messenger-ul Facebook un mesaj de la un prieten, în care îmi cerea o informație pe care eu nu o aveam în acel moment. Se întâmpla asta într-o zi agitată în care aveam multe drumuri de făcut cu mașina. Am citit mesajul lui la un semafor. La următorul semafor, deci în doar câteva minute am sunat ca să obțin informația de care el avea nevoie. Nu am obținut răspunsul dorit ci doar o amânare până înspre seară. Pentru că îmi este greu să scriu mesaje în timp ce conduc am lăsat să treacă timpul spunându-mi că oricum nu am informația dorită așa că o să răspund pe seară când o să am ce răspunde. Înainte să mai apuc eu să fac ceva am primit un nou mesaj de la el, de data asta paranoid și halucinant, ceva de genul:
“Ti-am scris un mesaj la 14.12 si in jurul orei 14.20 am vazut ca era citit (stii facebook arata cand un mesaj e citit si la ce ora). ti-ai schimbat foto de profil dupa 14.12, deci ai mai intrat. Frate, daca sunem „prieteni” si-ti scriu un mesaj, raspunde-mi la el, indiferent ce. Apreciez mult mai mult un raspuns negativ decat sa te faci ca nu l-ai citit. Mi-au facut mult mai multi chestia asta si i-am scos din lista. Mi-esti simpatica, dar daca nu te scot din lista inseamna ca-mi incalc principiile si nu pot. Asta e, te scot din lista. Nici tu n-o sa mori, si nici eu, numai bine iti doresc!Pa”
Și m-a scos. Musai să spun că este un om pe care-l cunosc de mai bine de 15 ani, îmi este drag, suntem prieteni, am împărtășit secrete, ne-am ajutat, am petrecut împreună. Nu m-a lovit foarte tare mesajul pentru că, zic eu, nu acord atât de mare importanță Facebook-ului. Mi-am spus și i-am scris și lui că o să-l sun a doua zi. Nu a răspuns, nici la mesaj, nici la telefon. Acela a fost finalul unei prietenii de peste 15 ani. Pe lângă gustul amar, prin cap mi-au trecut tot felul de gânduri: ce dobitoc! Ăsta nu e motiv să rupi o relație. Puteam să citesc mesajul acela și apoi să-mi cadă o cărămidă în cap și să nu mai apuc să răspund. Putea să mă sune ca să vadă ce-i cu mine, poate am pățit ceva de nu răspund. Putea să nu se supere pur și simplu, în definitiv nu am nicio obligație față de nimeni să răspund instant la vreun mesaj.
Am închis ușa acestei camere și am mers mai departe, doar că, așa sunt eu, aleg mereu să iau ceva cu mine din orice întâmplare și după ce am privit înspre el, am privit și înspre mine, m-am observat pentru o săptămână în relația mea cu prietenii. Ce am văzut contrazice flagrant ceea ce credeam eu despre mine, și anume că sunt o bună prietenă care are grijă de bunul mers al relațiilor investite. Am aflat că sunt un om prea grăbit ca să mai am timp de prieteni, un om superficial și lipsit de empatie. Ce fac, concret? Mă trezesc dimineața, constat că acei câțiva prieteni sunt sau au fost deja activi pe Facebook, privesc la primele poze din news feed, X e la mare, Y s-a mutat înapoi cu soțul de care parcă divorțase, Z e pe munte, Ț s-a întors din concediu, deci toată lumea e bine, pot să-mi văd liniștită de treabă. Pe la prânz când văd că e activ soțul îmi spun că bine că are oleacă de timp, probabil e la masă și răsuflu ușurată că nu face ulcer. Spre seară mai fac o tură, observ la câțiva că sunt activi, dar nu pe mobil, semn că lumea a ajuns deja acasă, ceea ce este minunat, pot să mă culc liniștită. Exagerez, desigur! În afară de asta mai schimb și câteva mesaje private, mailuri și dacă-i musai dau sau răspund la câteva telefoane, dar mai mult în interes de serviciu.
Mă dau un pas în spate, respir adânc și mă întreb: Unde s-o fi dus X la mare și cu cine? Oare cât o sta? Ar fi frumos să ne vedem măcar o zi…acum 10 ani făceam vacanțele împreună și ne simțeam tare bine. Y jura că nu se mai întoarce și iată că sunt iar împreună. Ce bine! Cum o fi făcut să o convingă, că-i căpoasă ca naiba. Ce dor îmi e să stăm la povești așa cum făceam în liceu! Z e pe munte, dacă-mi spunea mergeam și eu cu copiii, că, uite, îmi doresc, dar singură parcă nu-mi vine să o apuc pe cărări necunoscute. Dacă-mi spunea, dar nu mi-a spus! Și nici eu n-am întrebat. Când eram în facultate făceam planuri împreună…
Și mă lovește așa în moalele capului, cum că nu-s cu nimic diferită de amicul ce m-a șters din lista lui de Facebook și odată cu asta și din viața lui de parcă niciodată nu aș fi existat. Eu am încetat de mult să mai am o relație cu prietenii mei, sunt doar nume în lista Facebook și dacă-i scot sau îi las acolo e tot aia, nici eu n-o să mor, nici ei n-o să moară, exact cum zicea amicul meu.
Ce este și mai trist este că eu sunt doar un nume în lista de Facebook. Suntem o mare listă spartă în tot felul de grupulețe alcătuite după cele mai năstrușnice criterii, grupulețe pe Facebook, desigur.
Iar când din întâmplare ajungem față în față cu un vechi prieten ne minunăm și savurăm pentru mult timp gustul revederii, ne promitem că o s-o facem mai des, că o să revenim la vechile obiceiuri care erau mult mai sănătoase decât Facebook-ul ăsta. Începem să ne întrebăm ce-or mai face colegii de liceu, de facultate, aproape vizualizăm o zi petrecută împreună, simțim dorința să legăm iar…și când dorul ne apasă sfâșietor de tare, scoatem telefonul, search pe Facebook, activ now, deci totul e ok, lucrurile sunt sub control.
Cam așa. Sau nu, depinde de tine!
Mie mi-e dor să stau în tihnă cu prietenii mei, să le ascult povestea, să le spun povestea mea, să ni se facă foame și să ne organizăm ad-hoc să gătim ceva, să râdem, să depănăm amintiri, să leg prietenii noi cu prietenii prietenilor mei, să plănuim următorul concediu împreună, să mergem fiecare la casa lui și să ne sunăm din când în când, să ne spunem că ne e dor și să ne întâlnim apoi la o cafea. Să le sun la ușă când din întâmplare sunt în fața ei, să fac găluști cu prune și să-i chem și pe ei, să merg să ajut la o zugrăveală, să vină câțiva și mai mult în joacă să vopsim odată gardul ăla, iar seara când ajung și n-am mâncare să fac rapid un grătar în curte în jurul căruia să se adune și cei câțiva vecini, nu să-i uite Dumnezeu la beri și glume deocheate, ci doar cât să aflăm unii de alții, cât să aflăm cine ce nevoie are de ajutor și să-l oferim. Nu zic să construim chibuțuri, cu toate că poate nu ar fi chiar o idee rea, însă o revenire la micile comunități cred eu că ne reîntregește pe noi, ca indivizi. Relațiile pe care le avem ne construiesc, ne modifică, ne definesc, ne modelează, relațiile reale, demersul de a conviețui în armonie cu vecinul îți aduce un beneficiu real spre deosebire de unfriend-ul fără drept de apel pe Facebook. A ignora ceea ce este în jurul tău duce la însingurare, te trimite pe Facebook unde poți scoate pe oricine din lista ta. Vecinii, prietenii, atunci când trăiești printre ei, e greu să ți-i scoți din viață cu aceeași ușurință și e bine că este așa.
Dar, ca de fiecare dată, alegerea ne aparține: alegem să avem o viață sau o listă, alegem să fim oameni printre alți oameni sau doar nume în marea listă. Eu am ales deja.
Marea provocare: timp de o săptămână, când te gândești la vreun prieten, cunoscut, amic, rudă, sună-l și întreabă-l ce face. Stabilește o întâlnire, chiar și foarte scurtă și du-te! Când ceva din comportamentul cuiva te deranjează, spune-i cum te simți și întreabă despre motivele pe care le are ca să se comporte așa. Într-o după-amiază invită câțiva prieteni la tine și petreceți un timp doar stând de vorbă, fără telefoane.
Marea rugăminte: spune-mi și mie, într-un comentariu, cum a fost,cum au reacționat prietenii tăi, cum te-ai simțit tu, ce a fost greu, ce ți-a plăcut.
