Prima întâlnire cu psihoterapeutul a venit după o perioadă în care nu mi-a fost deloc bine, perioadă în care, chipurile am mers la terapie, însă simțeam că mă duc vacă și plec bou.
Dar să povestesc.
Se făcea că aveam un job care nu-mi mai plăcea sub nicio formă și din cauza stresului am început să fac minunăție de atacuri de panică, în autobuz de obicei, când mi-era lumea mai dragă, bașca dificultatea de a rămâne singură în casă.
Avantajul meu a fost că fiind deja psiholog m-am prins repede că e vorba de atacuri de panică.
Dezavantajul a fost că nu aveam experiență și am mers pe mâna primei recomandări care nu mi s-a potrivit deloc. Nu știam atunci că există mai multe abordări psihoterapeutice și că, în funcție de problema pe care o ai și de cât de profund îți dorești să duci procesul ai libertatea de a alege ceea ce ți se potrivește. Așa că am mers la terapia aia vreo două luni, nu mai făceam atacuri de panică, deci înlăturasem simptomul, însă mă simțeam în continuare rău, eram anxioasă, stresată, obosită și practic nu mă mai recunoșteam, nu mai eram eu.
Am renunțat la acele ore de terapie și am căutat altceva, de data asta mai cu simț de răspundere, că experiență tot nu aveam. Și l-am găsit pe el, PSIHOTERAPEUTUL. Ca un anxios care se respectă i-am spus încă de la telefon, când am sunat să fac programarea, că sufăr de atacuri de panică și anxietate pe care aș vrea să mi le rezolve în maxim 10 întâlniri. M-a ascultat tăcut, mi-a făcut programarea și a închis telefonul.
Când am sunat la ușa aceea simțeam că-mi sare inima din piept de emoție. Îmi era frică de întâlnirea cu terapeutul pe care nu-l cunoșteam, îmi făceam mii de scenarii despre ce o să mă întrebe și ce o să-i răspund, cum o să-i explic stările mele cât mai logic, ca să înțeleagă, știam clar ce nu o să-i spun pentru că-mi era rușine și pentru că îmi doream să-i fac o impresie bună și nu în ultimul rând speram cu toată ființa mea că va fi fost un psihoterapeut atât de bun încât să știe soluția și să-mi rezolve problemele cât ai clipi, iar eu să plec de la el bine-sănătoasă și să trăiesc fericită până la adânci bătrâneți.
Mi-a răspuns un tip care nu era chiar prințul coborât atunci de pe un cal alb, ba mai mult, avea un zâmbet ușor ironic, deloc încurajator și o privire care m-a prevenit înainte de orice vorbă că mă va acompania dar că nu mă va mângâia. Ne-am așezat pe clasicele fotolii, cu măsuța între noi, eu m-am precipitat să-i spun din nou povestea cu atacurile de panică, el m-a ascultat, prezent dar fără să pară nicio secundă impresionat. Pe peretele de vis-a-vis erau sprijinite multe saltele de burete. Când nu-i mai suportam privirea mă uitam înspre ele, încercând să le număr. Nu mai vorbeam nici eu, nici el, tăcerea era apăsătoare, simțeam că mă sufoc. S-a ridicat brusc, a trântit două saltele și mi-a spus, cu toată autoritatea pe care eram eu în stare să o percep, să mă întind acolo. Apoi a ieșit din cameră. Eram năucă, nu înțelegeam ce mi se întâmplă, m-am întins pe saltea, ar fi trebuit să fie simplu…corpul meu nu-și găsea liniștea în acea poziție, iar gândurile…Dumnezeule! Ce e asta? De ce să mă întind? O fi vreun obsedat, ce vrea să-mi facă? Și unde naiba s-a dus, de ce nu se aude nimic? Cât o trebui să stau aici? Sunt penibilă. Ce caut eu aici, într-o cameră dintr-un apartament cu un bărbat pe care nu-l cunosc?
Simțeam cum lacrimile îmi inundă ochii, inima bătea să-mi sară din piept, toți mușchii îmi erau încordați, stomacul îl simțeam în gât, iar de respirat…oare cât timp trecuse de când îmi oprisem respirația? Eram singură într-o cameră, față în față cu toate fricile mele.
Nu am mai rezistat, m-am ridicat și când el a revenit în cameră eu eram din nou pe fotoliul meu, extenuată, stoarsă, terminată, transpirată, cu genunchii tremurându-mi vizibil.
Ei, n-ai putut să stai întinsă? Lasă că o să poți. Cândva! Apoi am simțit furia, caldă, urca înspre gât și simțeam cum se transformă în cele mai dure cuvinte de ocară pe care i le-aș fi putut adresa, dar se terminase prima mea ședință de psihoterapie, așa că am plătit, am făcut următoarea programare și am plecat. Când s-a închis ușa în urma mea am dat voie gândurilor să mă năpădească. De fapt era un singur gând: Eu nu mă mai întorc aici! Urmat de tot felul de justificări: Ăsta e nebun! Cum a putut să-mi facă așa ceva? M-a făcut să mă simt foarte rău. Nu m-a ajutat cu nimic. Trebuia să mă simt bine și m-am simțit rău. Am deschis ușa dinspre stradă și am văzut lumina. Era zi, era soare, eram pe Calea Dorobanți, treceau mașini, cerul era albastru, acoperișul ASE-ului strălucea în soare, plămânii mei funcționau, simțeam cum intră și iese aerul, vedeam oamenii grăbiți la metrou…eram din nou eu, mă reîntorsesem în lumea pe care nu o mai simțisem de când începusem să fac atacuri de panică. Vedeam, simțeam, auzeam, respiram din nou. Am mers pe jos până acasă și am privit în jur ca și când pentru prima dată după mult timp vedeam acele locuri. Mă simțeam eliberată.
La a doua întâlnire i-am spus că m-am simțit eliberată, ca și când atunci aș fi evadat. M-a privit atent și a vorbit: când evadezi înseamnă că ai fost închis undeva ca pedeapsă pentru o faptă rea. Ce faptă rea ai făcut și cine te-a închis?
Au urmat apoi alte ore de terapie, a urmat și formarea mea ca psihoterapeut, am primit de la el și mângăieri și dojană, înțelegere, îmbrățișare, iubire, iar la final de articol pot spune că am învățat să nu mai evadez, acum îmi iau libertatea să.
Privind în urmă îmi dau seama că la fel ca și mine atunci, oamenii au două preconcepții despre psihoterapie.
Prima: că atunci când îți este rău și intri într-un proces de schimbare, oricare ar fi acela, o să-ți fie bine imediat. Fals, e ca la naștere, te doare de te caci pe tine și abia apoi ți-e bine.
Secundo: te duci la psihoterapeut, coach, guru, whatever și ĂLA te face bine. Fals. Ăla te acompaniază, îți dă o direcție. Este important să fie acolo, fără celălalt nu se poate, e o iluzie că poți singur, indiferent cu ce problemă te confrunți, ai căpătat-o într-o relație (cu părinții, cu șeful, cu iubitul, cu soțul, cu copiii) și tot într-o relație poți scăpa de ea, într-o relație terapeutică dar TU EȘTI SINGURUL CARE TE POȚI REPARA, dacă vrei, dacă nu, ura și la gară, nimeni nu te poate ajuta!
Orice proces de schimbare profundă, autentică și de durată implică relație, asumare, muncă, voință, credință și iubire.
