Drumul către spațiul binelui public. Sau despre arabi

Scriu la cald după 10 zile pe cont propriu, petrecute într-o țară arabă, fără ca șederea să-mi fie intermediată de vreo agenție de turism. Nu o să povestesc despre obiectivele turistice vizitate, cu toate că ar merita să scriu chiar o carte. Pentru mine călătoria înseamnă oameni și locuri iar acum aleg să mă concentrez pe oameni, pe prejudecățile cu care am plecat de acasă, prejudecăți născute din ceea ce am auzit în jurul meu vorbindu-se despre arabi dar și pe lecțiile pe care le-am învățat, mai ales că am plecat la mai puțin de 24 de ore după tragedia din Colectiv:

1. Nu ți-e frică să te duci într-o țară arabă?Ar trebui să-ți fie frică!

Asta a fost întrebarea care m-a urmărit încă de când mi-am anunțat intenția de a vizita Iordania. Bănuiesc că aceia care mă întrebau aveau în vedere conflictele din zonă, cert e că am plecat cu o ușoară teamă cu toate că Iordania este singura țară arabă stabilă din Orient.

Ce pot să spun acum? Că, nu numai că nu mi-a fost teamă, dar spre deosebire de România unde mi-e frică să merg pe stradă chiar și ziua în amiaza mare, în Iordania m-am simțit securizată și chiar protejată, tocmai pentru că sunt femeie, chiar și când nu sunt însoțită de un bărbat, chiar și când umblu noaptea pe străzi.

Poliția este peste tot, opresc des mașinile, mult mai des ca în România. Te opresc ca să te întrebe ce faci, dacă ești bine!!!!!! Poliția este în stradă ca să se asigure că mie, cetățeanului de rând îmi este bine, nu pentru amenzi, nu pentru sancțiuni. Oamenilor nu pare să le fie frică de poliție.

La intrarea în marile centre comerciale sunt filtre, se controlează gențile tuturor, fără discriminare, relaxat, cu zâmbetul pe buze, nu cum am văzut eu în aeroport în România…Nasol? Poate doar dacă pornești de la premisa că celălalt ascunde ceva și că este căutat acela care vine acolo cu intenția de a face rău. Iar noi cam de la premisa asta plecăm. Însă ei înlesnesc aceste controale care sunt cât se poate de normale și naturale tocmai pentru a elimina suspiciunea, nu îl căutăm pe ăla rău ci ne asigurăm că toți suntem buni/curați. Mă simt mult mai confortabil când știu că toți conlucrează pentru siguranța unui spațiu aglomerat.

2. Arabii sunt împuțiți, stau pe jos, mănâncă cu mâna.

Asta îmi spuseseră prietenii și când am ajuns acolo mai să cred că au avut dreptate. Într-adevăr mănâncă cu mâna, prepară senvișurile cu mâna goală, fără mănuși, ating mâncarea cu mâna.

După ce am intrat în primele 2,3 bude publice am realizat că, de fapt, ei sunt mult mai curați decât mine. La chiuvetă era afiș cu text și imagine despre cum să te speli pe mâini. Eu nu m-am spălat niciodată așa. Abia acum, la 39 de ani, am învățat să mă spăl pe mâini. Aici adaug și ce am aflat de la sursă și anume că de mici sunt învățați să se șteargă la fund cu mâna stângă și să mănânce cu dreapta, aceasta fiind o convenție socială foarte puternică care le asigură confort și o igienă pe care noi nu o avem.

Iar dacă mă gândesc și că ei au un adevărat ritual de spălat înainte de fiecare rugăciune, ajung la concluzia că se spală cu apă și săpun mult mai corect și de mult mai multe ori, zilnic, decât mine.

3. Arăboaicele umblă cu basmaua pe cap pentru că bărbații nu le lasă să umble descoperite. Sunt un fel de sclave asuprite (mai ales) de bărbați.

Ăsta e punctul care mi se pare cel mai important și cel care face diferența uriașă între societatea noastră și a lor. Și culmea este că nu este vorba despre femei ci mai ales despre bărbați. Bărbații arabi sunt educați să respecte femeia într-atât încât poate fi ofensator chiar și numai să o privească fără acordul ei, iar ea își dă acordul să fie privită numai de către apropiați și nu în spații publice.

În țările arabe femeia este protejată de lege. Dacă o femeie doar spune că a fost deranjată de privirea unui bărbat, legea îi dă dreptate. Nu este nevoie să aducă dovezi, martori, ea pur și simplu este crezută și protejată de lege și de societate.

Îmi povestea una dintre arăboaicele cunoscute acolo că atunci când merge la serviciu preferă să-și acopere capul și să poarte haine lungi și largi care să-i ascundă formele pentru că munca ei presupune întâlniri și discuții cu mulți bărbați și face tot ce poate pentru ca discuția dintre ei să rămână la nivel profesional. Spune ea că se simte mult mai confortabil atunci când are siguranța că nu provoacă un bărbat, când discuția nu are nicio conotație sexuală. Mă uitam la ea și vedeam o femeie frumoasă, îngrijită în a cărei putere stătea și să poată provoca sexual bărbați, însă ea a ales să separe jobul de sex, pentru confortul ei personal.

În Iordania este normalitate ceva ce eu susțin la mine în țară și prea puțini înțeleg: faptul că responsabilitatea pentru binele public este a tuturor celor implicați, noi toți suntem datori să facem lucruri pentru a ne întâlni undeva, într-un mijloc colectiv confortabil și securizat pentru toți.

Nu mi se pare normal ca femeia să umble în curul gol pe stradă sau la muncă și în același timp să pretindă respect din partea bărbaților, ca și cum doar ei, bărbații, sunt responsabili pentru respectarea femeii. E ca și cum eu îți arăt organele mele genitale dar mă aștept ca tu să-mi apreciezi inteligența și profesionalismul. Pentru mine firesc este ca o femeie să invite la respect printr-o ținută și un comportament decent, să facă primul pas în direcția pe care și-o dorește iar ceilalți o vor însoți pe drumul ei. Nu ai cum să inviți la respect printr-o afișare vădită a sexului. Este absurd să lansezi invitația la sex și să aștepți din partea celorlalți să fie sfioși și să-ți aprecieze inteligența. Nu. Lucrurile nu merg așa oricât ne-ar place nouă să credem.

Întâlnirea în binele public este undeva la mijloc, fiecare având de parcurs propriul drum. Și asta e dovada clară că la arabi funcționează, pentru că la ei infracționalitatea tinde către 0, nu există violuri, nu există hărțuire sexuală.

Ce mi s-a întâmplat mie: împreună cu prietena mea, româncă și ea, am fost conduse cu mașina de către un băiat arab într-o zonă de unde urma să luăm un taxi. Băiatul ne-a oprit un taxi, dar când ne-am apropiat, taxiul a plecat. Explicația a fost că șoferul, bărbat, s-a temut că pe durata cursei ar putea fi ispitit să ne privească, nefiind îmbrăcate precum arăboaicele, așa că a ales să plece. Comportamentul lui pe mine mă face să cred că este un respect asumat. Eram străine, putea să ne ia în mașină și să se holbeze cât vroia dacă tot i se ivise posibilitatea, dar nu, el a ales să plece din respect pentru noi dar și pentru el, pentru că mai mult ca sigur conștiința lui l-ar fi mustrat dacă se holba la noi.

Pe de altă parte am apreciat luarea de atitudine în public. El nu a așteptat să vină autoritățile, nu a făcut o petiție ca străinele să poarte batic pe cap. El singur a luat atitudine în fața unui comportament care-l punea în dificultate. Mi-a comunicat direct, chiar dacă non-verbal, ceea ce aștepta de la mine. Iar eu am libertatea de a alege dacă adopt un comportament dezirabil în țara lor sau dacă-mi asum riscul de a fi refuzată de taxi. Am luat-o tot ca pe o invitație de a merge împreună către spațiul binelui public în care mai degrabă nimeni nu deranjează pe nimeni, nimeni nu pune pe nimeni în pericol.

Tot la spațiul binelui public aș adăuga traficul. La prima vedere pare nebunie, haos, niciodată nu am văzut așa ceva, pietonii traversează pe unde au chef, când au chef, e suficient să facă semn cu mâna și mașinile se opresc. Nu există benzi de circulație, fiecare mașină merge pe unde poate și pe unde vrea. Toată lumea claxonează. Amman-ul e imens și întins numai pe coline, atât de înalte încât ți se înfundă urechile când cobori o pantă. Nu există biciclete, motocicletele sunt interzise. Și totuși…nu sunt blocaje, în tot haosul acela, traficul este fluid, curge, claxoanele lor nu sunt agresive, nu au aceeași semnificație ca la noi, ei se atenționează claxonând,  SE VĂD și SE AUD unii pe alții, nu se ignoră urmărind doar propriul traseu, ei au conștiința celuilalt, care și el trebuie să ajungă undeva și-l lasă să ajungă pentru că pare-se că la arabi binele public e mai presus decât binele personal.

Ca o concluzie personală: spațiul binelui public diferă de la o societate la alta prin regulile ce ar trebui respectate. Ceea ce este însă universal valabil pentru orice spațiu al binelui public este că punctul de întâlnire al tuturor participanților este în centru, fiecare având de parcurs și fiind responsabil pentru propriul drum, binele fiecăruia devenind un bine public numai și numai când toată lumea și-a parcurs drumul. Nu e suficient ca bărbații să respecte femeile, trebuie ca și femeile să respecte bărbații. Tot așa cum nu e suficient ca singure autoritățile să sancționeze comportamentele indezirabile. Fiecare dintre noi avem în orice moment puterea de a sancționa în limite legale orice comportament menit să ne abată din drumul nostru către spațiul binelui public.