Cum se împacă “să nu ai așteptări” cu “e suficient să-ți dorești ceva și tot Universul va conspira la îndeplinirea dorinței tale”?
Este așteptarea unul și același lucru cu dorința și cele două (deja) axiomatice enunțuri se bat cap în cap sau așteptarea e diferită de dorință?
Mă chinuie întrebarea asta de când un prieten îmi tot reproșa că am așteptări mari de la el iar eu îi răspundeam pe nerăsuflate că nu am nicio așteptare dar că asta nu înseamnă că nu-mi doresc. În mintea mea, și atunci și acum, asociez așteptarea cu speranța, pe când dorința o asociez cu dinaintea intenției.
Dorința mi-o imaginez ca pe acel impuls imperceptibil, inconștient și inexplicabil care mă face ca în situațiile semnificative din viața mea să fac primul pas în direcția potrivită, înainte de a știi la nivel rațional care este aceasta și chiar înainte să conștientizez că am făcut deja primul pas – cumva mă trezesc că sunt mai aproape de ceea ce îmi doream, fără să am măcar senzația că am făcut ceva în acel sens. Este resortul interior care mă face să acționez, să mă mișc înspre obiectul dorinței exprimate. În momentul formulării unei dorințe îmi asum că vreau să mi se întâmple lucrul acela, sunt pregătită să merg către și să primesc ceea ce vine dinspre ceea ce-mi doresc, este un parcurs asumat, sunt deja în mișcare către iar ceea ce-mi doresc a pornit deja înspre mine.
Așteptarea, așa cum îi spune și numele, este statică. Aștept să mi se întâmple ceva, eu doar stau, iar tu, viața, Universul trebuie să faceți ceva. De cele mai multe ori nici nu știu ce aștept, doar aștept și sfârșesc prin a fi dezamăgită pentru că nimic nu se întâmplă și dacă aș fi sinceră, dureros de sinceră, aș recunoaște că, de fapt, nici nu prea eram pregătită să mi se întâmple ceva.
Așteptarea mi se pare mai dificil de explicat pentru că raționamentul meu se lovește de acel “nu porni la drum cu așteptări, lasă lucrurile să se întâmple!” sau, și mai rău “fă ce ai de făcut, fără să ai așteptări!”, al doilea fiind cu bătaie la necondiționare.
În contextul acesta așteptarea pare să fie același lucru cu dorința. Dar nu este! Dacă în cazul dorinței, întâi este gândită/enunțată și apoi urmează o serie de acțiuni, în cazul așteptării, întâi este o acțiune urmată de așteptare, de stat, de non-acțiune.
Poate că tocmai aici este cheia! Poate că dorința dă sensul, dă direcția bună, începe parcursul potrivit, în timp ce așteptarea apare după o acțiune despre care nu am garanția că a fost în direcția bună.
Concret, probabil că dacă îmi doresc să vorbesc cu ușurință în public, atenția, intenția și acțiunile mi se vor îndrepta automat înspre acele situații care să favorizeze îndeplinirea dorinței mele, pe când dacă fac un curs de vorbit în public după care (mă) aștept să vorbesc în public, este foarte probabil să fiu crunt dezamăgită. Și nu, nu-mi spuneți că dinaintea cursului a stat dorința de a vorbi în public și cursul a fost urmarea dorinței! Să ne amintim că dorința mă face să pun primul pas în direcția potrivită, înainte de a știi la nivel rațional care este aceasta. Așadar, dacă îmi doresc și cursul apare pe neașteptate și neplanificat, este dorință, dacă însă premeditat fac cursul înseamnă că am așteptări de la acel curs…
Așa, și mai este ceva ce face diferența între cele două: dorința este însoțită întotdeauna și obligatoriu de credință pe când așteptarea este mână în mână cu neîncrederea.
„Îmi doresc să mă întâlnesc cu EL și cred că mă voi întâlni oricât de greu este asta, oricând pot vizualiza întâlnirea până în cele mai mici detalii, simt prin toți porii că acel moment este din ce în ce mai aproape pentru că deja eu mă mișc pe drumul înspre EL și EL se mișcă către mine” spre deosebire de „i-am spus că vreau să-L întâlnesc și mă aștept ca EL să facă în așa fel încât să ne vedem. Știu că e greu și mă îndoiesc că se va întâmpla, n-am nici cea mai vagă idee cum ar putea fi, dar…speranța moare ultima, nu-i așa?„
Cum deosebesc o dorință de o așteptare? Dacă constat că lucrurile în jurul meu încep să se miște în așa fel încât mă apropi de obiectul dorit, dacă cred din tot sufletul că acel lucru va fi al meu la momentul potrivit și dacă văd cu ochii minții în cele mai mici detalii scena îndeplinirii dorinței, atunci am certitudinea că este o dorință și nu o așteptare. Dacă însă constat că tocmai m-am oprit din ce făceam și am încremenit așteptând să se întâmple ceva despre care am îndoieli că se va întâmpla și nici nu pot, oricât m-aș strădui, să-mi imaginez că se va întâmpla, atunci e clar că am așteptări. De cele mai multe ori deșarte.
Așadar, să ne dorim! Din tot sufletul, cu credință, în culori și în mișcare!
