Succesul: prin merit sau șansă? Cât contezi tu și cât datorezi societății

 Rândurile de față se adresează oamenilor obișnuiți, cei cărora viața nu le-a oferit suficiente șanse pentru a se pune în valoare.

Am de obicei o perspectivă utilitarianistă: să ajut pe cei mai mulți, cu riscul de a indigna pe câțiva.

Dacă tu te consideri unul din „oamenii realizați” ce se felicită pentru succesul datorat în exclusivitate propriului talent și muncii depuse, te pun în gardă că vei fi cel puțin dezamăgit.

Acesta nu e un articol motivațional de natură să întrețină iluziile celor care se simt deja bine, dar vor să se simtă și mai bine. Am scris în gând cu cei mulți despre care societatea spune că nu sunt suficient de „merituoși”.

Chiar așa, ce e cu meritul ăsta?

• Când ai succes, afirmi cu mândrie: „E meritul meu!”
• Când o dai în bară, te consolezi: „Nu meritam asta!”
• Când urmărești un scop, îți spui cu speranță: „Voi reuși, fiindcă merit!”

 Foarte convenabil meritul ăsta, pe orice vreme.

În cultura noastră, de la cea elitistă la cea populară, meritul pare o condiție necesară și, aproape întotdeauna, suficientă a succesului.

Dar care îi sunt ingredientele?

Suntem educați din fragedă copilărie că meritul ar fi alcătuit din mai mult sau mai puțin talent, dar întotdeauna cultivat cu multă, multă muncă. E și o proporționalitate aici: cu cât ești mai merituos, ai mai mult succes.

Oare așa să fie? Tare mă îndoiesc.

Păi dac-ar fi așa, în vârful piramidei succesului ar sta geniile și sclavii, iar guvernele lumii ar fi pline de virtuozi și savanți, nu? Nici n-ai nevoie de statistici ca să vezi că nu e așa. E suficient să deschizi o carte de istorie. Sau dacă n-ai chef de efort intelectual, să citești știrile sau să te uiți în jur la cunoscuții tăi.

„Vaaai”, parcă și văd un comentariu, „dar citește biografiile oamenilor de succes, să vezi ce importanță a avut munca și talentul lor!” Așa o fi, îi răspund de pe acum, dar din păcate nimeni nu a scris biografiile celor care au dat chix, fiindcă cine ar vrea să citească așa ceva?

Totuși, dacă s-ar scrie, ai vedea acolo că sunt cu mult mai mulți cei care au investit volume comparabile de talent și muncă, dar nu au avut succes. Ceva, ceva, tot mai poți ghici și în biografiile marilor artiști sau ale oameni de știință, de ce „succes” s-a bucurat marea majoritate în timpul vieții.

De exemplu, despre Vincent van Gogh știm că a vândut un singur tablou în viața sa, „Via roșie”, cu toate că fratele său Theo era negustor de artă, fiind mereu alături lui Vincent. Ca să nu mai vorbim de circumstanțele tragice ale morții artistului.

Bun, și atunci ce stă la baza succesului?

V-o spun pe șleau: norocul de cele mai multe ori, și un pic de furt, uneori.

Viața e mai degrabă o loterie decât un concurs, o loterie la care participăm toți, iar unii dintre noi, puțini e drept, mai și trișează. Succesul se obține în mare măsură prin jocul șansei.

-Șansa de a te naște în societatea potrivită la timpul potrivit.

-Șansa de a avea o familie care să-ți dea gene bune.

– Șansa de a primi o educație pe măsură și de a întâlni oamenii care să te promoveze.

-Șansa de a întâlni oportunitățile de tot felul, de la o moștenire la o afacere.

Iar acolo unde nu e șansa, e jaful.

Să ne uităm în istorie: unde ar fi bogații lumii de azi fără piraterie, colonialism, sclavie, munca copiilor, practici comerciale neloiale și întotdeauna, munca prost plătită… Cât despre îmbogățiții noștri post-revoluționari, să așteptăm justiția să-și spună cuvântul.

 Nu sunt singurul care gândește așa. Chiar și un rechin financiar ca Andrew Carnegie a recunoscut că bunăstarea se datorează societății și nu unui „efort herculean al indivizilor”.

Warren Buffet, al doilea om ca bogăție din SUA, spune că dacă ar fi dus în Peru sau Bangladesh, s-ar vedea cât de puțin poate produce talentul său într-un mediu ostil.

 Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel pentru economie, estimează că cel puțin 90% din câștigurile populației din SUA și nordul Europei se datorează „contribuției societale” – mai pe românește, norocului de a te naște în societatea potrivită la timpul potrivit.

Aici apare un nou comentariu indignat: „Cum, toată munca și talentul meu nu contează deloc? Tot ce am realizat în viață e rodul hazardului???” Eu nu zic că munca și talentul nu au locul lor. Ele doar îți cumpără un bilet la loteria vieții. Dar poți cheltui chiar o avere pe bilet fără să câștigi nimic.

Ba aș îndrăzni să spun că loteria e mai dreaptă decât viața, fiindcă la loterie nu se naște nimeni cu câștigul în buzunar, așa cum se întâmplă în viață. Apoi, când cineva câștigă marele premiu la loto este invidiat pentru noroc, nu pentru investiție.

Așa că tu de ce crezi că ar trebui să fii lăudat pentru munca și talentul tău? Prin ce diferă reușita ta de a lui? Amândoi ați investit și ați avut succes datorită șansei. Eu unul nu văd nici o diferență semnificativă. Ați fi de apreciat doar în măsura în care ați da dovadă că înțelegeți rolul esențial pe care l-a jucat societatea în succesul vostru și v-ați gândi să o recompensați sub formă de proiecte caritabile.

Și totuși, dacă e atât de evident, cui îi folosește iluzia asta a meritului? Evident, celor care se bucură acum de succes. Este mult mai onorabil să afirmi că te-ai „ajuns” prin efort și calități personale, decât să recunoști că ai avut noroc și, poate, ai mai și trișat.

 Și totuși, de ce ceilalți cred asta?

Deoarece celor ce aspiră la succes, minciuna asta le alimentează speranța prin muncă și talent vor reuși și ei. La fel și cei care au dat-o în bară, se consolează cu ideea că eșecul lor e temporar și că poate fi depășit. Toată lumea care caută succesul (și cine nu-l caută azi?) pare mulțumită cu scamatoria asta.

Dă un sens vieții fiecăruia.

Ok, am tot vorbit despre meritul ăsta, că e așa și pe dincolo, dar la urma-urmei, cât e de important pentru a fi împăcat în viață? Nu există un răspuns unic, fiecare cu viziunea lui, dar pot să vă dau drept indicație o povestioară Zen:

 Odată, demult, niște călători au dat peste un copac nemaivăzut, imens, vechi de când lumea. S-au apropiat de el și plini de curiozitate s-au apucat să-l studieze. Rădăcinile erau groase și întortocheate. Trunchiul, plin de noduri și scorburi. Crengile, strâmbe. Frunzele, amare. Fructele, mici și fără nici un gust. Într-un cuvânt, copacul n-avea nici un merit. Călătorii au plecat mai departe dezamăgiți și au uitat de el în curând. Iar copacul a mai trăit încă o mie de ani netulburat, până când a murit, dar nu tăiat de oameni, ci de bătrânețe…

Articol publicat pe blogul autorului. -www.pintea.me