Încerc – şi reuşeşc – să-mi fac un mic obicei din a mă autodepăşi.
De ce fac asta? Pentru că mă face să mă simt bine şi pentru că doar astfel pot evolua: cu paşi mici, făcuţi pe rând.
Am o pasiune pentru biciclit, pentru pedalatul urban – pe româneşte zis: pentru mersul rapid pe bicicletă prin zone aglomerate precum Bucureştiul. Recent am livrat rapid pe bicicletă, contra cost, tot felul de treburi – ultima dată am livrat un bax de apă de 1.5 L – greu de aproape 10 kilograme.
Ştiam că urma să livrez ceva mare aşa că până să ridic „pachetul” am încercat să-mi conserv energia, mergând cu o viteză constantă şi relativ scăzută – deşi nu prea-mi stă în fire să fac asta…
Când am ridicat pachetul şi mi l-am pus în rucsac (Da, am un rucsac mare în care încape un bax de apă!) mi-am spus: „Astăzi fie îmi rup spatele de la bax, fie mă dezechilibrez şi mă calcă o maşină tot din cauza baxului.„.
Niciodată – dar niciodată – nu-mi amintesc să fi avut pe spate un bax de apă. Ba mai mult – niciodată n-am cărat un bax de apă ~14 km… pe bicicletă.
În fine, am plecat la drum cu gândul negativ că voi eşua. Ştiind că nu-i în regulă să fiu aşa pesimist am încercat să mă calmez, să mă gândesc la altele, dar spatele începuse să mă doară destul de tare. Făcusem aproximativ jumătate de drum când mi-am zis că trebuie să iau o pauză.
Exista un punct al traseului unde trebuia să iau o pauză pentru a verifica harta Bucureştiului. Acel punct era la o distanţă relativ mică de locul unde trebuia să livrez. Pur şi simplu nu eram sigur unde trebuie să iau la dreapta.
Atunci, cu durere şi cu transpiraţie pe frunce mi-am propus să mă autodepăşesc puţin. Deşi simţeam că nu mai puteam să înaintez, mi-am zis că nu mă voi opri înainte de acel punct unde-mi propusesem să verific harta.
A fost greu, a durut, iar mi-au trecut prin cap gânduri despre cum o să-mi stric spatele şi o să mă îmbolnăvească un bax de apă, dar am ajuns fără pauză acolo unde-mi propusesem. Şi atunci când m-am dat jos de pe bicicletă am avut un sentiment pozitiv, nicidecum unul negativ, aşa cum aş fi avut dacă mă opream mai înainte.
Am făcut o pauză scurtă, am verificat harta şi ultima porţiune de drum a mers strună – ba chiar am fost şi entuziasmat de faptul că m-am putut autodepăşi.
Da, am scris mult ca să povestesc ceva nu prea fascinant. Dar încerc să subliniez faptul că autodepăşindu-mă constant îmi demonstrez că pot mai mult decât cred de fapt că pot. Sentimentul de autodepăşire este foarte motivator.
Ăsta-i un exemplu fizic, există şi alte tipuri de autodepăşire. Autodepăşeşte-te cât mai des! Pe mine asta mă face să mă simt ca un învingător mereu! 🙂
