Povestea unui taximetrist

Am ajuns la adresă şi am claxonat o dată ca să-mi anunţ sosirea în faţa casei. După o aşteptare de câteva minute am claxonat din nou. Fiind ultima mea comandă din tură, voiam să ajung acasă. M-am gândit să plec de la comandă din moment ce nimeni nu mă ocupa. Dar fără un motiv anume, am parcat maşina şi am sunat la uşa casei. Dinăuntru s-a auzit o voce firavă: „Numai un minut.”

Era o persoană în vârstă ce trăgea ceva după ea.

După o aşteptare destul de lungă, uşa s-a deschis. Era o femeie mică de înăltime, probabil de vreo 90 de ani. Era îmbrăcată precum o doamnă din anii 1940.

După sine trăgea o valiză mică, invelită într-un nailon. Apartamentul ei arăta ca şi cum nimeni nu mai locuia acolo de ceva ani! Mobilierul din casă era şi el acoperit cu nailon.

„Eşti drăguţ să-mi duci valiza la maşină?”

Am luat valiza în urma mea iar ea m-a luat de braţ. Am ajutat-o să meargă până la maşină.

Mi-a multumit pentru ajutorul pe care i l-am oferit şi i-am răspuns că „Încerc să-mi tratez clienţii aşa cum as vrea să fie tratată mama mea când o să fie în vârstă.”

„Eşti un băiat bun.”, mi-a răspuns ea.

Şi a conţinuat cu o: „Ai putea să conduci prin centrul oraşului?”

„Dar ştiţi că nu este cea mai rapidă cale de a ajunge la adresă…”, i-am răspuns repede.

„Nu mă deranjează, nu mă grăbesc. Sunt în drum spre azilul de bătrâni. Nu mai am familie… iar doctorul spune că nu mai am foarte mult de trăit.”

Atunci m-am întins până la aparatul de taxat şi l-am oprit fără ca ea să mă vadă.

„Pe ce rută doriţi să mergem?”, am întrebat.

Şi pentru următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde lucrase ca operator de lift, apoi casa unde a locuit cu soţul ei, un magazin de mobilă ce pe vremuri fusese o sală de bal…

Uneori mă ruga să opresc în faţa unei anumite clădiri şi stăteam acolo pentru o vreme, în linişte.

Când pe cer s-a văzut prima rază de soare ea a spus: „Eu am obosit, hai să mergem.”

Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-a dat-o. Era un cămin mic. Doi oameni o aşteptau la intrare. Am deschis portbagajul şi i-am dus valiza până la uşa căminului.

Ea a fost aşezată într-un scaun cu rotile.

„Cât îţi datorez?”, m-a întrebat.

„Nimic.”, i-am răspuns.

„Trebuie să mănânci şi tu o pâine!”, mi-a răspuns.

„Vor fi alţi clienţi…”

Fără să mă gândesc prea mult m-am aplcat şi am luat-o în braţe. Ea m-a strâns tare.

„Ai oferit unei femei în vârstă o bucurie. Mulţumesc.”

I-am strâns mâna o ultimă dată şi am întrat în maşină. În spate s-a auzit uşa căminului închizându-se. Era sunetul unui final de viaţă.

În acea dimineaţă n-am mai luat niciun client. Am condus fără ţintă, pierdut în gânduri. În restul zilei nici n-am putut vorbi. Cum ar fi fost să plec atunci când nu a coborât din casă după primul claxon? Cum ar fi fost să fi dat de un taximetrist nervos sau nesimţit?

La o analiză rapidă mi-am dat seama că n-am făcut ceva mai important în viaţa mea până acum.

Suntem învăţaţi sa credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe…

… Când de fapt cele mai importante momente din vieţile noastre sunt cele ce ne iau prin surprindere şi pot însemna mai nimic pentru cei din jurul nostru.