Unii oameni sunt extraordinari, alţii sunt toxici

Cineva a spus odată că oamenii au 2 feţe. 2?! Nu ştiu cum vine asta, căci eu am simţit-o pe propria-mi piele că au cel puţin 3!

Există oameni buni, oameni răi, oameni frumoşi, oameni urâţi, oameni inteligenţi, oameni proşti. Cu toţii facem parte din cel puţin o astfel de categorie. Dar mai există şi acei oameni cărora noi le spunem „prieteni”, acei oameni în care avem puţin mai multă încredere, pentru care nutrim, într-un fel sau altul, sentimente mai speciale, oameni de care ne pasă puţin mai mult, oameni de la care vrem să învăţăm anumite lucruri şi pe care vrei să îi învăţăm altele.

Prieten… ei, ce cuvânt frumos, dar al naibii de dureros!

De prea multe ori am acordat incredere şi prezumţia de nevinovăţie tuturor, de prea multe ori am lăsat de la mine în speranţa de mai bine. De prea multe ori nu doar că am iertat prea uşor, dar am şi trecut cu vederea… şi care e principala consecinţă a tuturor lucrurilor ăstora? Faptul că am permis ca prea multă neruşinare şi reavoinţă să se învârtă în jurul meu. Lucruri care nu mi-au făcut niciun bine, nu mi-au adus niciun beneficiu, nu m-au ajutat cu nimic. Şi, deşi, mă străduiam din răsputeri să mulţumesc pe toată lumea (lucru teribil de greşit) şi să atrag cât mai multă energie pozitivă în jurul meu, nu reuşeam decât să îi „răsfăţ”, să le dau prea multă mână liberă, să mă adaptez eu ca să le fie lor bine şi tot ce reuşeam să strâng zi de zi era chin, stres, nemulţumire de sine.

Şi tot aşa zi după zi, lună după lună, an după an, timp în care mă tot întrebam cât trebuie să mai evoluez ca să mă ridic la aşteptările lor, ce trebuie să mai fac să le fie lor bine, de ce nu e toată lumea mulţumită. Şi cu cât mă chinuiam să înţeleg (de fapt nu voiam să realizez) unde greşesc şi să descifrez mintea umană, cu atât mă afundam mai tare în gânduri şi idei cum că doar EU sunt de vină.

Toate astea până într-o zi… până într-o zi când o conversaţie cu mama mi-a deschis ochii şi m-a făcut să îmi dau seama de următoarea chestie:

„Pe măsură ce încerci să înţelegi mintea umană îţi poţi da seama că, de fapt, nu există nimic denumit nefericire, ci doar nerecunoştinţă.”

De ce spun asta?

Pentru că toate serile în veşnica întrebare „Unde greşesc EU?” nu mă lăsa să adorm, toate zilele în care mă chinuiam să îi mulţumesc pe cei care nu dădeau 2 bani pe efortul meu nu reprezentau zile de nefericire. Nicidecum. Nu erau decât zile pline de nerecunoştinţă, zile în care ar fi trebuit, de fapt, să le mulţumesc pentru că există, pentru că sunt genul acela de oameni, ca eu să-mi pot îndrepta atenţia, iubirea şi timpul către cei ce merită cu adevărat! Pentru că aşa cum am spus mai devreme încă mai sunt oameni frumoşi, oameni buni, oameni cărora le pasă.

De ce să ne canalizăm energia asupra oamenilor care nu merită? De ce să ne pierdem timpul încercând să ajutăm şi să mulţumim oamenii care de fapt nici nu ne vor lângă ei? De ce să ne complicăm existenţa?

Zilnic trebuie să oferi, dar la fel de bine trebuie să primeşti. Şi cum se poate altfel dacă nu înconjurându-te cu oameni care merită, cu oameni care îţi fac viaţa mai frumoasă şi cărora le pasă. Trecem prin atâtea decepţii legate de oameni care ne trădează, care ne uită, care ne lasă la greu doar pentru a ne da seama că aceia nu merită niciun pic de efort din partea noastră.

Nu permite societăţii şi oamenilor cărora nu le pasă de tine să te transforme, să te schimbe, să te modifice în rău! Păstrează, aşadar, în jurul tău oameni care te iubesc, te motivează, te încurajează, te inspiră, te ajută să evoluezi, te fac fericit. La ceilalţi renunţă, înseamnă că trebuie să facă parte din viaţa altcuiva! Şi crede în tine! Deschide ochii să vezi cu adevărat ce om bun eşti şi ce planuri măreţe ai în interiorul tău şi du-le la capăt!