Blocarea pe ţintă sau „De ce ţi-e frică, nu scapi!”

Am avut, acum o vreme, o revelaţie. Mă rog, nu chiar revelaţie, pentru că asta vă poate duce cu gândul undeva prea departe, unde nu se ajunge uşor.

Mi s-a proptit, deci, înaintea judecăţii, o întrebare pe care am catalogat-o ca fiind dificilă (am darul ăsta, de a amănunţi nejustificat despre lucruri). Luată cu copy-paste, întrebarea era cam aşa:

– Tati, ştii ce nu-nţeleg eu? (…capcană retorică…) Pomii sunt destul de rari (pre-argumentare). Cum se face că aproape toate maşinile care ies de pe drum intră direct în copaci?

Sar peste picanteriile cu care am fost tentat să împănez textul şi poposesc, la punct fix, direct cu răspunsul:

– Oamenii se concentrează asupra copacilor, în loc să se concentreze asupra drumului. De multe ori, asta e ceva fatal.

Vă întrebaţi probabil care e revelaţia. Mai citiţi o dată răspunsul. Mie mi s-a părut foarte bunicel. Şi destul de corect.

Câteva luni mai târziu.

E ceva pe Discovery. Un circuit de curse pentru motociclism – unul se apleacă prea mult într-o curbă, se dezechilibrează, derapează, motocicleta şi caii-putere pleacă într-o parte, omul, centrifugal, într-alta. O cameră de luat vederi, montată pe casca concurentului din spate, transmite integral scena: din cât e pista de largă, fără a mai socoti şi decorul aferent, deşi îi separă o distanţă suficient de mare, pilotul se îndreaptă-ţintă spre victima din faţa sa, care continuă să se rostogolească! În câteva momente trece exact peste el…

Cercetătorii, bineînţeles că britanici şi psihologi oferă explicaţia: s-a produs ceea ce se cheamă „blocarea pe ţintă”. Creierul eşuează lamentabil într-o capcană din care nu se poate elibera. Preocuparea faţă de sursa terorii este atât de mare, încât nu mai poate procesa nicio altă informaţie. Nu mai poate găsi soluţii. Nu mai desenează uşi. În loc să evite omul căzut la pământ, sub influenţa spaimei, pilotul pare atras, în mod hipnotic, către sursa acesteia.

Aici îmi fac timp şi vă întreb: unde este firul subţire care delimitează faza de proiect a unei spaime şi prin câte etape de execuţie trece ea până ajunge să fie acel edificiu concret, de beton, în care dăm, orbeşte şi în mod repetat, cu capul?

„Să punem la un caz”, adică: mergem şi noi la serviciu, ca toată lumea. Acolo efectuăm nişte chestii. În stil propriu. Şi aflăm că urmează o restructurare, despre care cu toţii ştim că este doar un eufemism, pentru că de fapt, înseamnă mult mai mult şi mai urât. Cât timp ar trebui să alocăm predării necondiţionate în faţa terorii şi cât din el ar trebui să-l folosim pentru a ne alege traiectoria de evitare a catastrofei?

Sau să zicem că ne simţim înşelaţi ( ). Ştiţi, probabil, cum se simte gheara aceea, nu e nevoie să o descriu – ori ar fi prea simplu, ori ar fi de neînţeles – de acolo paranteza goală. Cât din capacitatea noastră de adaptare la o situaţie complet odioasă trebuie folosită pentru a accepta ideea şi a ne îngropa definitiv toate visele, şi cât din ea ar trebui folosită pentru a înţelege că, în acel moment, drumul salvator este în oricare altă direcţie decât cea dinspre care suntem ameninţaţi de un colaps emoţional aproape total?

Exemple de tipul acesta mai cresc şi în apropierea trecerilor la nivel cu calea ferată, precum şi în alte conjuncturi, dar dacă aţi ajuns până aici cu cititul, înseamnă că sunteţi cel puţin răbdători şi indulgenţi. De aceea, prefer să fiu într-o consecinţă firească.

Închei scurt-şi-simplu, cu o contribuţie proprie şi deci modestă, rezultat al confluenţei dintre două culturi imiscibile:

„Ai grijă ce nu-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se-ntâmple!”