Laura Baban, fata lui Tic, scrie cărți și trăiește frumos, nu neapărat în ordinea aceasta. Aseară am găsit pe pagina ei de Facebook un articol, nici nu știu cum să spun că este! Frumos? Trist? Zguduitor? Sensibil? Plin de învățăminte? Oricum ar fi, îi mulțumim Laurei că l-a tradus și că a fost de acord să îl punem și aici, pentru cititorii noștri.
„Când eu nu voi mai fi”
Moartea este mereu o surpriză. Nimeni nu se așteaptă cu adevărat să se întâmple. Nici măcar pacienții în fază terminală nu se gândesc că vor muri într-o zi sau două. Într-o săptămână, poate. Dar, uneori, această săptămână este chiar săptămâna următoare.
Nu suntem niciodată pregătiți. Niciodată nu e momentul potrivit. Când clipa va veni, cu siguranță nu vei fi făcut tot ce ai fi vrut să faci. Sfârșitul vine prin surprindere. Este sfâșietor pentru văduve și plictisitor pentru copiii care nu prea înțeleg ce e aia o înmormântare (din fericire!)
La fel a fost și cu tatăl meu. De fapt, moartea lui a fost și mai neașteptată. A plecat la 27 de ani. O vârstă la care moartea i-a luat pe mulți artiști faimoși. Era tânăr. Mult prea tânăr. Tatăl meu n-a fost artist, n-a fost nici faimos. Dar cancerul nu-și alege victimele. A murit când eu eram copil și-am învățat ce înseamnă o înmormântare din cauza lui. Aveam 8 ani și jumătate, destul de mare încât să-i simt lipsa pentru toată viața. Dacă ar fi murit mai devreme, n-aș fi avut nicio amintire cu el. N-aș fi simțit nicio durere. Dar n-aș fi avut un tată, iar eu am avut un tată.
Am avut un tată care s-a născut să fie ferm și amuzant. Era cel care spunea o glumă înainte să mă pedepsească. În felul ăsta nu mă mai simțeam atât de vinovat. Era cel care mă săruta pe frunte înainte să mă duc la culcare. Un obicei pe care l-am dat și eu mai departe copiilor mei. Era cel care m-a convins să susțin echipa lui favorită de fotbal și cel care explica lucrurile mult mai bine decât mama. Știți la ce mă refer? Era dintre acei tați căruia oricine i-ar duce dorul.
Nu mi-a spus niciodată că va muri. Chiar și când stătea întins pe patul de spital cu toate tuburile băgate în el, nu mi-a spus niciun cuvânt despre moarte. Tata îmi vorbea despre planuri pentru următorul an, chiar dacă știa că nu va fi prin preajmă în următoarea lună. Dar în discuțiile noastre, următorul an avea să fie cel mai grozav. Plănuiam să ne îndeplinim toate visurile!
Cred că — de fapt, sunt sigur — tata se gândea că asta aduce noroc, să-ți faci planuri chiar dacă știai că nu se vor întâmpla. Era un om superstițios. Să facă planuri de viitor era felul lui de a păstra speranța vie. Ticălosul, m-a făcut să râd până în ultimul moment. Știa că va veni. Dar nu mi-a spus. Nu m-a văzut plângând.
Și dintr-o dată, ”anul viitor” s-a terminat chiar înainte să înceapă.
Mama m-a luat de la școală și ne-am dus la spital. Doctorul i-a spus vestea cu toată sensibilitatea pe care medicii o pierd de-a lungul anilor. Mama a plâns. Își păstrase o speranță măruntă. Așa cum spuneam mai devreme, toată lumea speră. Pe mine, vestea m-a izbit. Cum adică? Nu era vorba de o boală ca oricare alta, dintre acelea pe care doctorii o vindecă printr-o injecție? Te urăsc, tată. Mă simțeam trădat, am început să țip furios pe holurile spitalului până când mi-am dat seama că tata nu e nicăieri ca să mă poată pedepsi. Și-am început să plâng.
În acel moment, tata a fost încă o dată ”tată” pentru mine. Cu o cutie de pantofi la subraț, o asistentă a venit lângă mine să mă aline. Cutia era plină de plicuri cu câte o propoziție acolo unde ar fi trebuit să fie adresa destinatarului. Nu înțelegeam exact ce se întâmplă, așa că asistenta mi-a întins o scrisoare. Era singura din afara cutiei de pantofi.
”Tatăl tău m-a rugat să îți dau această scrisoare. Și-a petrecut întreaga săptămână scriindu-ți și și-a dorit ca pe aceasta s-o citești acum. Fii puternic.”, mi-a spus asistenta, ținându-mă de după umeri.
Pe plic scria: ”PENTRU CÂND NU VOI MAI FI”. Am deschis-o.
”Fiule,
Dacă citești asta, înseamnă că am murit. Iartă-mă. Știam că se va întâmpla.
Nu am vrut să-ți spun ce urma să se întâmple pentru că n-am vrut să te văd plângând. Eh, se pare c-am reușit. Dar cred că un om care e pe moarte are dreptul să fie un pic egoist.
Însă, precum vezi, mai am multe să te învăț. Până la urmă, habar n-ai nimic, despre nimic. De aceea ți-am scris scrisorile astea. Nu Le deschide decât atunci când momentul lor va veni, OK? Asta ne e înțelegerea.
Te iubesc. Ai grijă de mama ta. Acum ești bărbatul casei.
Cu drag,
tata
P.S.: Mamei tale nu i-am scris scrisori. Ei îi dau mașina.”
Scrisul lui de mână urât m-a făcut să mă opresc din plâns. Imprimantele nu erau la îndemână în vremurile alea. Scrisul lui neciteț, pe care îl deslușeam cu greu, m-a făcut să mă calmez. M-a făcut să zâmbesc. Așa făcea tata lucrurile. Ca și gluma pe care o spunea înainte să mă pedepsească.
Acea cutie a devenit pentru mine cel mai important lucru din lume. I-am spus mamei să n-o deschidă. Scrisorile erau doar ale mele și nimeni n-avea voie să le citească. În inima mea erau așezate toate momentele scrise pe plicuri. Dar a trecut ceva vreme până când ele s-au întâmplat. Așa că am uitat de cutie.
Șapte ani mai târziu, pe când ne-am mutat într-o altă casă, nu mai aveam nicio idee unde am pus cutia. Pur și simplu nu-mi mai aminteam. Și când nu ținem minte un lucru, de obicei se întâmplă pentru că nu ne pasă de el. Dar dacă ceva se pierde din memoria ta, nu înseamnă că l-ai pierdut pe vecie. Nu înseamnă că nu mai există. E ca și mărunțișul din buzunarul pantalonilor.
Așa s-a întâmplat și cu cutia. Anii mei de adolescență și noul prieten al mamei au declanșat ceea ce tata anticipase cu multă vreme înainte. Mama a avut mai mulți prieteni de-a lungul anilor și lucru acesta l-am înțeles întotdeauna. Nu s-a recăsătorit niciodată. Nu știu care a fost motivul adevărat, dar mie mi-a plăcut să cred că a fost din cauză că tata era iubirea vieții ei. Însă acest nou prieten nu era bun de nimic. Mama se umilea fiind împreună cu el. El n-o respecta deloc, iar ea merita pe cineva mult mai bun decât un tip pe care l-a cunoscut într-un bar.
Îmi amintesc și acum palma pe care mama mi-a dat-o atunci când am pronunțat cuvântul ”bar”. O meritam. Am învățat asta de-a lungul vremii. Dar atunci, când obrazul încă îmi ardea de la lovitura ei, mi-am amintit de cutie și de scrisori. Mi-am amintit de o scrisoare anume, pe care scria: ”PENTRU ATUNCI CÂND VEI AVEA CEA MAI URÂTĂ CEARTĂ CU MAMA TA”.
Mi-am întors camera cu fundul în sus încercând să găsesc cutia. Am găsit-o într-un final într-o valiză care zăcea pe un dulap. M-am uitat printre scrisori și am realizat că am uitat s-o deschid pe cea cu ”PENTRU ATUNCI CÂND VEI AVEA PRIMUL SĂRUT”. M-am urât că uitasem de ea și am decis că va fi următoarea scrisoare pe care o voi deschide. ”PENTRU ATUNCI CÂND ÎȚI VEI PIERDE VIRGINITATEA” venea exact următoarea la rând, o scrisoare pe care speram c-o voi deschide foarte curând. Și tot căutând, într-un final, am găsit scrisoarea pe care o căutam. Am deschis-o.
”Acum cere-i iertare.
Nu știu de ce v-ați certat și nu știu cine are dreptate. Dar o cunosc pe mama ta. Cere-ți iertare într-un mod umil, este cea mai bună variantă ca să treceți peste asta. Așază-te chiar și în genunchi.
Este mama ta, copile. Te iubește mai mult decât orice pe lumea asta. Știai că a ales să nască natural numai pentru că cineva i-a spus că așa e cel mai bine pentru tine? Ai văzut vreodată o femeie născând? Ai nevoie de o dovadă de iubire mai mare decât aceasta?
Cere-ți scuze. Te va ierta.
Cu drag,
tata”
Tata nu era scriitor, a fost la viața lui un funcționar la bancă. Dar cuvintele lui au avut un impact uriaș asupra mea. Scrisoarea lui avea mult mai multă înțelepciune decât cei 15 ani ai mei de atunci. (Lucru care nu era foarte greu de obținut, totuși.)
Am fugit în camera mamei și-am deschis ușa. Plângeam când s-a întors spre mine și m-a privit. Plângea și ea. Nu îmi mai amintesc ce a strigat atunci spre mine, probabil un ”Ce mai vrei?”. Dar îmi amintesc că am pășit spre ea ținând scrisoarea tatei în mână. Am luat-o în brațe, boțind hârtia între degete. M-a îmbrățișat și ea și-am stat o vreme așa, în liniște.
Câteva minute mai târziu, scrisoarea tatălui meu o făcea să râdă. Am făcut pace și-am vorbit un pic despre el. Mi-a povestit despre unul dintre cele mai excentrice obiceiuri de-ale lui, acela de-a mânca salam cu căpșuni. Cumva, simțeam că stă și el lângă noi. Eu, mama, și-o fărâmă din tata, o bucată din el pe care ne-a lăsat-o pe o bucată de hârtie. Mi-era bine.
N-a mai trecut mult timp și-am putut deschide și scrisoarea ”PENTRU CÂND ÎȚI VEI PIERDE VIRGINITATEA”.
”Felicitări, fiule.
Nu-ți fă griji, cu timpul o să-ți iasă mai bine. Mereu e nașpa prima dată. La mine s-a întâmplat cu o femeie urâtă… care mai era și prostituată.
Cel mai frică mi-a fost că o vei întreba pe mama ta ce înseamnă «virginitate» când ai primit de la asistentă cutia cu scrisori. Sau, mai rău, că vei citi scrisoarea asta fără să știi ce înseamnă «masturbare» (știi ce înseamnă, nu?). De fapt, nu e treaba mea.
Cu drag,
tata”
A reușit să mă însoțească prin întreaga mea viață. Tata era cu mine, chiar dacă nu era lângă mine. Cuvintele lui au făcut ceea ce nimeni n-a mai putut să facă: mi-au dat puterea să trec peste multe momente dificile din viața mea. Mereu a reușit să mă facă să zâmbesc, oricât de sobră era situația, mereu a reușit să-mi limpezească mintea atunci când eram extrem de nervos.
”PENTRU ATUNCI CÂND TE VEI ÎNSURA” a fost o scrisoare care m-a emoționat. Dar mult mai mult m-a emoționat scrisoarea ”PENTRU CÂND VEI DEVENI TATĂ”:
”Acum vei înțelege, fiule, ce înseamnă dragostea adevărată. Vei realiza cât de mult îți iubești soția, însă dragostea adevărată este ceea ce vei simți pentru micul om de lângă tine. Nu știu dacă este fată sau băiat. Sunt doar un cadavru, nu-s ghicitor.
Bucură-te. Ți se întâmplă ceva minunat. Timpul va zbura mai repede de acum, ai grijă să rămâi prin preajmă. Nu rata niciun moment, ele nu se vor întoarce niciodată. Schimbă scutece, îmbăiază-ți copilul, fii un model pentru el. Cred că ai tot ce îți trebuie să fii un tată minunat, așa ca mine.”
Cea mai dureroasă scrisoare pe care am citit-o vreodată de la tata a fost și cea mai scurtă. În timp ce scria cele patru cuvinte cred că a suferit la fel de mult precum am suferit eu trăind momentul. A durat câțiva ani, dar într-un târziu am ajuns să deschid și scrisoarea ”PENTRU ATUNCI CÂND MAMA TA NU VA MAI FI”
”Este cu mine acum.”
O glumă. Un clovn trist ascunzându-și tristețea sub zâmbetul machiat pe față. A fost singura scrisoare care nu m-a făcut să zâmbesc. Și era clar de ce.
Mereu m-am ținut de promisiunea pe care i-o făcusem tatei. N-am citit niciodată scrisorile înainte să le fi venit timpul. Cu excepția uneia, ”PENTRU ATUNCI CÂND VEI REALIZA CĂ EȘTI GAY”. De vreme ce m-am gândit că acel moment nu va veni niciodată, am decis s-o citesc. Apropo, a fost una dintre cele mai amuzante scrisori.
”Ce pot să spun? Sunt bucuros că-s mort.
Eh, lăsând gluma la o parte, fiind pe jumătate mort m-a făcut să realizez că ne pasă prea mult de lucruri care nu contează atât de mult. Crezi că asta va schimba ceva, fiule?
Nu te amăgi. Fii fericit.”
Mereu așteptam următorul moment din viața mea ca să pot deschide o nouă scrisoare. Să văd următoarea lecție pe care tata mi-o va da. E incredibil ce poate un bătrân de 85 de ani ca mine să învețe de la un tânăr de 27 de ani, cât avea tata.
Acum, că la rândul meu stau pe un pat de spital, cu tuburi în nas și în gât mulțumită nenorocitului de cancer, îmi plimb degetele peste plicul vechi al singurei scrisori pe care nu am citit-o. Aceea ”PENTRU CÂND TIMPUL TĂU VA VENI”, cuvinte care abia se mai pot citi pe hârtia îmbătrâniă.
Nu vreau s-o deschid. Mi-e frică. Nu vreau să cred că moartea mea e aproape. Încă mai sper, vă mai amintiți? Nimeni nu crede că va muri în curând.
Am respirat adânc și am deschis scrisoarea.
”Bună, fiule. Sper că acum ești bătrân.
Știi, scrisoarea asta a fost cea mai ușor de scris, am scris-o prima. A fost scrisoarea care m-a eliberat de durerea de-a te pierde. Cred că mintea devine mai limpede atunci când ești atât de aproape de sfârșit. Devine mai ușor să vorbești despre asta.
În ultimele mele zile în spital m-am gândit mult la viața pe care am trăit-o. A fost scurtă, dar a fost fericită. Am fost tatăl tău și soțul mamei tale. Ce-aș fi putut să-mi doresc mai mult? Asta mi-a dăruit liniștea sufletească. Acum, fă și tu la fel.
Te sfătuiesc să nu-ți fie teamă.
P.S.: Mi-e dor de tine.”
Sursa articolului este aici.
Iar pe Laura cu Domnul Tic al ei și deja și al nostru, îi găsiți aici, însă dacă v-a plăcut le puteți lăsa comentarii și la noi, promitem să le transmitem!