Când termini cu dezvoltarea personală, să-mi spui și mie, poate ne apucăm împreună de treabă!
Da, aici pe Motivonti, blogul tău de dezvoltare personală, te întreb pe tine, tu ai făcut ceva, concret, ai schimbat ceva la tine atât de profund încât să nu mai ai nevoie de scheme logice, de tipare, ci pur și simplu să funcționezi altfel (mai bine) doar pe pilot automat și fără ca vreodată să te mai întorci la vechiul tu?
Pentru că, știi, dacă tu ai citit o carte și apoi ai fost și la o conferință și ai mai citit și 3 articole care-ți spun să zâmbești, să fii pozitiv, să te accepți cu bune dar mai ales cu rele, o să reușești să faci asta atâta vreme cât vei avea răgazul să-ți poruncești ție să o faci. Cum ar veni, veți fi doi – primul, ăla vechiul și negativul și al doilea, ăsta noul, dezvoltatul personal, pe care l-ai numit în funcția de șef, ai dictat tu ca primul să asculte orbește de al doilea, așa, treosc-pleosc. Și ascultă săracul, pleacă capul și ascultă. Dar e ca la job, mai sunt și nemulțumiri, angajatului i se mai pare că șeful e tâmpit și că greșește, fie îi spune în față mai diplomat, fie, dacă e un angajat așa cum am fost eu, mai dă și cu pumnul în masă, fie tace și înghite, până într-o zi când răbufnește…Ideea e că unde-s doi sigur se iscă și conflicte și când ăia doi sunt în tine, conflictul e sfâșietor, îți mănâncă toată energia, te lasă fără resurse și ce e cel mai nasol, e că îți pierzi și încrederea în tine: cum naiba, zi de zi îmi spun să fiu fericit și iată că după 6 luni de fericire mă scufund fără drept de apel în cea mai cruntă depresie? Cum? Eu de fapt nu eram fericit? Nu este suficient să-ți spui zilnic că trebuie să fericit? Nu e suficient să zâmbești când ție-ți vine-a plânge? Dar așa scria în cartea aia, iar nenea ăla la conferință m-a asigurat că e suficient să pretind că sunt bine și chiar părea atât de simplu să fac asta.
Și ai mai fost la o conferință la care ți s-a spus că dacă minunea de copil pe care, tot din auzite, îl iubești necondiționat, îți face o criză de plâns este de-ajuns ca tu să-l iei în brațe, senin. Nu-ți spune nimeni la conferință că plânsul copilului poate dura ore și că tu, ca să reușești să-l iei în brațe ar cam trebui să-ți fi plâns plânsul tău de-o viață neplâns și să te fi bucurat și tu de niște brațe care să te fi ținut cu drag atunci când aveai nevoie. Nu, astea nu ți le spune nimeni, ăsta e un subiect tabu. Și iată cum, cu toate că ai fost, nu la una, ci la toate conferințele de parentaj și crezi că ești super-ultra-mega dezvoltat personal, când îți face copilul, repet, despre care tu crezi că-l iubești necondiționat, o criză, în loc să simți măcar milă, compasiune, ție îți vine să-l dai cu capul de toți pereții. Și strângi din dinți, îl iei în brațe, că se uită lumea la tine, dar clocotești de furie, iar el, bietul, simte și urlă și mai tare…La naiba, îți spui, trebuie să mai merg la încă o conferință!
Sau, ți-e frică să vorbești în public și ai cam avea nevoie să o faci. Ai soluția la degetul mic – un curs de public speaking! Te duci, îți iei notițe, ești cel mai silitor. Ba chiar faci câteva exerciții în fața celorlalți cursanți și te descurci de minune. Bravo, ai absolvit! Acum du-te și vorbește în fața oamenilor! ĂĂĂĂĂ, nu poți? Ți-e frică să nu te faci de râs și nu poți să treci de frica asta? Mai fă un curs! Și apoi încă unul! Mergi și la câteva conferințe, citește și 3 cărți. Și o să-ți fie la fel de frică în continuare 🙂
Nu ai bani de prea mult timp! Și iată că primești pe mail un curs care te învață cum să faci bani în 15 pași simpli. Genial! Deja te proiectezi într-un scenariu în care întorci banii cu lopata. Te apleci asupra cursului cu toată seriozitatea, nu durează decât 8 săptămâni, la finele cărora ești tot tu, tot fără bani, dar mai dezvoltat personal. Bra-vo!
Deci, cum spuneam, când termini cu dezvoltarea personală să-mi spui și mie, am ceva de făcut și cred că am putea face împreună!
