Căsnicia e un DA pe care îl spui în fiecare zi…

Căsnicia e un DA pe care îl spui în fiecare zi…

… până în acea zi de tristă amintire când partenerul tău (un El sau o Ea, nu are importanță) spune NU. Și te-a părăsit. De atunci totul s-a dărâmat în jurul tău, viața ta parcă nu mai are sens. Încotro să te duci?

Nici măcar nu are așa mare importanță ce formă legală avea relația voastră. Am pornit de la căsnicie doar de dragul titlului. Lovitura e la fel de grea, indiferent dacă e vorba de soț/ie sau iubit/ă.

Am să încep cu o povestioară cu tâlc. Cică a fost odată un împărat foarte, foarte trist din cauza problemelor sale fără sfârșit. Din cauza asta împărăția o ducea din ce în ce mai prost, așa că împăratul, la îndemnul sfetnicilor săi, l-a chemat la curte pe cel mai mare înțelept al vremii și l-a rugat pe acesta să-l vindece de tristețe. Înțeleptul i-a ascultat cu luare-aminte păsul, a cugetat câteva minute și apoi i-a promis împăratului că îi va aduce a doua zi un leac.

Zis și făcut. În ziua următoare înțeleptul s-a înfățișat în fața împăratului ce ardea de nerăbdare cu cuvintele: „Majestate, ți-am făurit leacul care aduce zâmbetul pe fața celor triști, dar îl șterge de pe fața celor fericiți.” Și zicând acestea îi întinse împăratului un inel de aur cu inscripția „TRECE ȘI ASTA!”

Într-adevăr, totul trece, totul se transformă. Nimic nu e etern în lume. Orice are un început, are și un sfârșit. Lucrurile apar, se transformă și apoi dispar, nimic nu rămâne pe loc. Până și Soarele va dispărea într-o zi. Asta rămâne valabil și pentru relațiile dintre oameni, inclusiv în cazul tău. Unele relații durează toată viața, altele nu. Cu sau fără voia noastră, legăturile apar, evoluează și în cele din urmă dispar.

„Apar/dispar” e doar un fel de a spune, pentru că nimic nu apare sau dispare în neant cu adevărat. Gândește-te la un val care apare în largul marii, crește, se îndreaptă spre mal, unde mai apoi se sparge, întorcându-se în marea din care s-a născut. Valul nu mai este și totuși… nu poți spune că a dispărut complet, ci doar că s-a întors în mare, s-a transformat.

E adevărat că uneori transformările sunt dureroase. Dar ceea ce pentru omidă este sfârșitul lumii, pentru Dumnezeu este un fluture. Experiențele de viață ne fac oameni mai buni, mai frumoși, mai… oameni.

Nu știi ce să faci în continuare? Incertitudinea e o condiție a naturii, și implicit a vieții. Fizica cuantică ne arată că nu putem calcula precis, în același timp, viteza și poziția unei particule elementare: dacă vrei să cunoști poziția unui electron, trebuie să-l lovești cu un foton, fapt care îi schimbă viteza. Nu ne putem împotrivi naturii. Știu că ne place să nutrim iluzia controlului, dar după câteva experiențe mai amare de viață vom fi aflat că nu avem ce face altceva decât să învățăm să trăim în incertitudine.

Dar asta nu ne absolvă de responsabilitate. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, pentru ceea ce spunem și ce nu spunem, pentru ceea ce facem sau nu. Viața se înțelege privind în urmă, dar se trăiește privind înainte. Nu poți înainta mergând cu spatele. Suntem obligați să înaintăm, și deci să luăm decizii, fiindcă tocmai asta e condiția vieții. Chiar și faptul de a nu lua nici o hotărâre și a lăsa lucrurile la voia întâmplării, sau de a lăsa pe altcineva să decidă pentru noi, tot o decizie este. Suntem condamnați la libertate, la a lua hotărâri. Toți suntem.

Și totuși… Ce e de făcut? Sentimentele vin din experiențele prin care ai trecut, rațiunea privește spre viitor. Sunt ca cele două mâini – nu poți face prea multe lucruri bine doar cu o singură mână. Așa că folosește-le pe amândouă pentru a lua decizia cu care poți trăi, pe care o poți susține, care te lasă să dormi noaptea. Poți să începi prin a-ți pune ordine în filozofia ta de viață, cu valorile, principiile și prioritățile ei.

Asta nu înseamnă că trebuie să-ți propui să schimbi lumea. În filozofia chineză există un principiu foarte important numit wu-wei, care s-ar traduce aproximativ prin „non-acțiunea este tot o acțiune”. A hotărî să nu acționezi nu înseamnă a sta degeaba. Nu e simplă semantică sau joc de cuvinte, ci e un principiu care se regăsește peste tot în gândirea orientală. Cel mai bun general nu e cel care învinge în bătălii sângeroase, ci e cel care câștigă lupta fără măcar să scoată sabia.

Doar noi, occidentalii, avem oroare de repaus, și ca atare ne agitam mai mult decât trebuie uneori, ceea ce uneori duce la un faliment emoțional. Dacă vrei un model viu de eficiență a acțiunii și non-acțiunii, urmărește o pisica. Este cel mai bun maestru Zen. Ia exemplu de la ea.

Pe lângă oroarea de repaus, tot noi occidentalii mai suferim și de iluzia controlului. Stabilim obiective, croim planuri, urmărim rezultate și totuși… Îți poți tu controla măcar cum îți cresc unghiile și părul? Sau digestia? Asta la nivel micro. Iar la nivel macro, ce să mai vorbim: ți-ai ales tu familia în care să te naști? Societatea? Școala? Bolile? Ai tu pact vreun cu moartea, hotărăști tu când vei muri? Iată că nu controlezi nici la nivel micro, și nici aspectele capitale ale vieții. În realitate, față de marea majoritate a omenirii, tu ai noroc dacă poți să alegi ce mănânci sau cum te îmbraci. Nu e un exercițiu de umilință, ci e simplă statistică. Așa că, atunci când îți faci planuri, gândește-te cum îl vor amuza ele pe Dumnezeu.

Să știi că nu doar orientalii au viziunea asta. Iată Rugăciunea serenității, atribuită unui teolog american și devenită în timp parte integrantă a filozofiei Alcoolicilor Anonimi din SUA:

Doamne dă-mi putere să accept lucrurile pe care nu le pot schimba,

curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba,

și dă-mi înțelepciunea de a face diferența între ele.

Știu că acum ți-e greu. Oricui i-ar fi greu. Văzând legile naturii, inclusiv cele care îmi permit acum să scriu aceste rânduri pe tabletă, mă gândesc că poate există o ordine universală, un plan divin în care nici un eveniment nu e întâmplător. Dar atunci când mă întâlnesc cu suferința nemeritată, fără sens, a oamenilor și mai ales a copiilor, nu pot să nu mă întreb: ce folos că există un plan divin, dacă noi nu-l putem înțelege? Oare Dumnezeu e din când în când răutăcios, sau doar incompetent?

Cum eu nu știu să existe un răspuns la aceasta întrebare, să ne întoarcem cu speranță la inscripția de pe inelul înțeleptului: „TRECE ȘI ASTA!”